Stau, pe o piatră rece, privesc, din ochi, în gol
La răsărit se vede, plecând, ultimul stol
Și eu rămân pe piatră, singur, înstrăinat
Mă simt ca un vechi idol, ce-a fost, de mult uitat.

Nu simt, nu tremur și nici nu mai respir.
Cândva, de mult, tot locul a mirosit a mir.
Acum este parfumul, profund, ce te îmbată
Al unui hoit, ce singur, la soare se desfată...

Și stând pe piatra rece, sub cerul fără nori
Și sub un soare mare, ce e cât nouă sori,
Am înțeles, desigur, că mirosul e-al meu
Și fără doar și poate, că hoitul sunt chiar eu.

Eu am murit de viața cea fără de durere,
De traiul bun și dulce, de prea multă plăcere...
Căci vidul e aproape și vine și tot vine
Și lumea mea ce moare vrea să mă ia cu sine.