Hai să dăm toamnă cu toamnă,
cei cu poezia-n sânge,
să lăsăm în amintire
ochiul verii care plânge.

Să-nvârtim melancolia
pe pământul clorofilei,
și pe hărțile de frunze
să-ndesăm lumina zilei.

De la galben pân`la ocru,
ca sub un descânt de vraci,
evantaie de nuanțe
ne fac semne din copaci.

Ploile percuționiste,
veșnic tributare lirei,
dintre noi ce-i verde, iară-i
pus într-o cutie a milei.

Piară hamul de sarcasme
ce strunește nepăsarea,
și-o unire prin uimire
să se-nlănțuie cu zarea.

Să trăiască chihlimbarul,
agatul blănii de urs,
și-nflorirea dezfrunzirii
să ne-mpungă pe ascuns.

Cupru, tu, aur, vecine,
luciul din metal de nuntă,
prinde-te în gând cu mine,
rezonând pe-aceiași undă.

Suntem toți de-aceiași humă,
pântec care nu se schimbă,
eu în versuri te cuprind,
prin splendoarea ta mă plimbă.

Mi-ești, tu, soră de culoare,
eu ți-s fratele de lapte,
și-amândoi doar anotimpuri
ce ne paște aceiași moarte.

Hai să dăm venă cu venă,
să ne încuscrim c-un sânge,
să lăsăm pradă cărării
ochiul ramurii ce plânge,

ca să vadă mândrul soare,
sărbătoarea cea cu nume,
hai prin dializa toamnei,
să ne curățăm de lume.