Un voal se țese-n prispă din picături murdare
Și vântul se agită din ce în ce mai tare
Lovind cu-n șuier cornul; focu’-i slăbit în sobă.
Un lup, pornit să prade, se-aude-n depărtare
Urlând stingher spre lună iar haita îl aprobă.

La masa stau, de-o parte, oștenii toți din gardă
Nesocotiți și țantoși în haine de paradă;
Bancherii sunt alături; cu fețele ascunse,
În preajma lor stau pajii cu părul strâns în coadă
Și popii grași și leneși cu capetele tunse.

…Fac parte din solia trimisă din Navarra
Spre Flandra, iar popasul unde-i prinsese seara,
Pe drumuri desfundate, e un cătun aproape
De mânăstirea nouă cu hramul sfintei Clara,
În codrii de la Tournaé … Încep să se îndoape…

Doar cel care conduce aceast’-adunătură
Vorbește-n capul mesei iar ceilalți tac din gură
Mâncând și bând cu râvnă. Du Veneé (se-nțelege
Ca despre el e vorba) mustind de-atâta ură,
Le povestește lupta și cum l-au prins pe rege.

***

O dimineață sumbră: în vad se-aliniază
Pădurile de steaguri de cum se luminează,
La marginea pădurii, strângând în mijloc dealul;
Și-n pâlcul dintre ape tânărul prinț veghează,
Neascultând povața, strunindu-și mândru calul.

Pe cerul gri nasc semene de ceață și de ploaie
Și nimănui nu-i arde să plece la bătaie.
Bătrânul conetabil, prundent ca-ntodeauna,
Oprește azi atacul: “De-ajuns că în noroaie,
Îi secera de-a valma și foametea și ciuma!”.

Dar Filip trage spada. Îl arde-o ură seacă:
Îl necăjesc flamanzii; armata i se pleacă
Bolnavă și slăbită, iar zvonuri de trădare,
Ce-au început în taină, pe la urechi să-i treacă,
Îi pun de la o vreme răbdarea la-ncercare.

“Va-ți dat cu trădătorii, cu toții-acum pesemne,
Căci doar de lașitate aud de la o vreme
În jurul meu?!” rostește și –apoi către armată,
Cu glasul lui de cremeni, se-ntoarce să intrebe:
“Mă ve-ți urma?”. În urlet răspunsul vine-ndată.

Soldații îl urmează și în întreaga vale
Răsună în ecouri o aprigă chemare,
Dar tânărul se-nșală, căci nu curaju’-i mână,
Ci se aruncă-n luptă cuprinși de disperare:
Nu au mai pus în gură nimic de-o săptămână.

Pornesc. Întâi pedeștrii în rânduri dezlânate
Își taie-un drum de voie prin ceața care cade
Pe câmpul de bătaie și pentru prima oară
Își întâlnesc dușmanul primind săgeți în spate;
Se trag ca o maree în neorânduială.

Un nou atac, pe urmă, are aceeași soartă
Și-armata se întoarce prea ruptă și prea spartă
Ca doar bătând din tobe să o mai poată strânge.
A început dezastrul dar Filip nu așteaptă
Și-aruncă cavalerii-n noroiul plin de sânge.

Rugat de conetabil, viteazul D’Auge înfruntă
Mânia ce devine din ce în ce mai cruntă:
“Oprește monseniore! Ne e potrivnic cerul”,
Dar prințul i-o întoarce : “O fi o luptă sfântă,
Dar azi, la rugăciune, vom asculta doar fierul”.

Pare nebun. Se-aprinde pe chivăra’i de aur,
Împodobită-n creștet cu capul de balaur,
O stranie lumină; soldații spun că-s coarne
Și mormăie-ntre dânșii ca dracu’i meșter faur
Neîntrecut; se-nchină. Începe iar să toarne –

- O altă prevestire – dar Filip, fără minte,
Nici nu o ia în seamă; răcnește: “Înainte!”
Și-i trage dupa dânsul prin râpe. În risipă
De sânge se transformă, când moartea îi cuprinde,
Din față și din coaste, atacul, într-o clipă.

Zadarnic mai încearcă, c-o ultimă sforțare,
Armata vlăguită să-i vină-n apărare,
Căci curajosi, flamanzii, îi tot resping spre ape
Și-nchid într-o capcană pe călăreți. Cei care
Se-ntorc din drum la vreme, doar reușesc să scape.

***

“Eram și eu acolo! Se răsucea pământul
Sub cai și dintr-odată mi s-a oprit avântul
Într-un baraj de suliți. Eu am căzut iar calul
Murise chiar sub mine; crezut-am ca mormântul,
Fără să-l știe nimeni, mi-l va ascunde dealul

De-a pururi. Mai încolo, mușcați de fierul Flandrei,
Marcel de Lame, Soucestre, Du Brie, în vârful pantei,
Îl apărau pe Filip, de lance și săgeată;
Iar Robert, lânga mine, căzu. Cu colțul capei
L-am învelit, privindu-l atunci ultima dată.

Prea mulși viteji la Cressay s-au stins și-aceeași soartă
Putea și prințul nostru cu ei să o împartă
De n-ar fi fost un tânăr într-o armură albă
Ce îl salvă!” Se-oprește când intră trist pe poartă
Un paj firav; se-ncruntă, cu fața însă calmă;

Lumina-n agonie îi joacă printre plete
Și îi întinde umbra albastră în perete.
Străinul se oprește, le da la toți binețe
Și cere o ulcică pe care-o bea cu sete
Până la fund; așează pe-obraz șuvițe crețe.

Un preot ce întreabă: “Ai pomenit, îmi pare,
Ca cineva-l vânduse?”, îl scoate din visare
Pe cavaler. Du Veneé rostește într-o parte:
“Episcopul trădează!”, iar cel venit tresare;
Se scoală-ncet, plătește și-apoi se pierde-n noapte.