adevărul e că povestea asta cu autobuzul de
șapte și douăzeci e o porcărie acum nu mai lucrez
la madama cu pricina dar naveta încă o fac
și nu la șapte și douăzeci ci la 13 și 20
lily corina cristina și gabi toate își văd în continuare de drum
eu urmăresc cu privirea femeia în verde care coboară
mereu la prima
mi-amintesc de pitica aia blonduță care se lăsase
pur și simplu pe mâna mea cum s-ar usca cerneala
pe o hârtie de proastă calitate
și-a tot rotit privirea între portieră și geamul deschis
apoi din nou spre mâna mea atârnând deasupra

genții în care car în fiecare zi discheta cu scrieri la zi
mi-e teamă că pe nepregătite voi întârzia de acasă
și nimeni nu va ști ce e cu textele ăstuia
texte dublate că dischetele sunt păcătoase
cine-mi dublează și mie o viață de rezervă?
așa mai bine risc și mi le listez în fiecare zi
exact așa cum trăiesc în fiecare zi premoniția că

viața mea se va prelungi cu fiecare secundă conștientă
deci blonduța își tot legăna mâinile până mi le atinse pe ale mele
apoi și le retrase speriată de curajul ei totuși
spera că sunt unul care își regrupează trăirile într-un
moment culminant și că dintr-o dată îmi dau seama că
e ceea ce am așteptat o viață întreagă

în același timp se petreceau ceea ce se petreceau
cu deosebirea că libertatea de pe hârtie era una
și neserioasa de poezie care plutește și se mișcă printre călători
e alta da nu mai contează fapt e că în dimineața aia
pierdusem cursa de șapte și douăzeci am luat-o pe aia de opt
și am întrebat-o pe blonduță de ce o ia pe altă parte păi

trece pe la liceul de arte că acu dimineață sunt elevi pe
ruta asta aha numai că acum această conversație
avu darul să oprească micul joc eu de obicei
merg cu cel de și douăzeci
așa că a doua zi am repetat figura dar nu am mai văzut-o
dimpotrivă am fost îngrozit să aflu de accident de fapt mă
salvase (buletin de știri: un grav accident pe ruta Hunedoara-Deva
autobuzul de șapte și douăzeci...)

I have a dream mi-a adus în memorie pe altă blonduță
o chema florina era prietena unui prieten de la sanitară
așa că nu am avut de ales decât să o întreb ce și cum
nu am mai văzut-o de atunci purta niște haine prea colorate

biologicul e un înlocuitor de nădejde? atunci de ce mă-sa
„tu ți-ai apropiat mâinile? tu ți-ai nins încăperile? te-ai dedat la încercarea moarte n-are? spaima de a risipi singurătatea cu un cuvânt deplasat... mai bine contemplu pistruii de pe obrajii tăi, și-mi închipui un acvariu prin geamul aburit, până dincolo, în frunzele îngălbenite din care se scurge toată vlaga. apoi peștii galaxiilor cu ochii fixați în întunericul primordial. tu știi să asculți ceea ce gândesc, însă numai până în momentul în care atingerea e prea evidentă. iar tu simți aceeași protecție îndărătul gesturilor discrete. degetele se încleștează și refuzul se topește într-un culoar de transfer” ni se joacă o farsă și sunt sigur de asta
nimic de care să mă agăț stau în fața biroului pe scaun la calculator îmi văd de treabă și... ce înseamnă toate astea? dintr-o dată creierul mă doare și înaintea mea se desfășoară o imagine străină dar cunoscută atât simțurilor cât și rațiunii Nu însă mie acest mie m-a înnebunit înțeleg materia rebusul aș înțelege până la urmă și psihicul iluzia optică dar niciodată monotonia
răpitoarele cerului sunt și ale stărilor noastre Dumnezeu nu are puterea de a muri
e blocat între credință și evaluare
culorile doar înrămează / sărutul adună / muzica diferențiază
înțeleg doar versiunea finală castanele cad insistent în fiecare toamnă
ce mi-e cursa de și douăzeci sau de fix
a vrut să-mi joace o farsă de aia s-a urcat în cel de și douăzeci