oriîncotro să mergem împreună cât ne e dat! nimicului din toate
nimic nu las! fii Tu privirea sfântă ce mă absoarbe din pustietate

atât de obosit de sine însuși lăuntrul care doarme în afară
s-ar mai trezi? la ce s-ar mai întoarce? un paradis infernul să-i apară?

pe când în van a spiritului formă halucinând mai tulbură neantul
eu trebuie să uit – râvnească-n pace memoria materiei un altul!

și chiar îngenunchiat de aș rămâne în umbra-ndepărtându-se de mine
nu aș striga în urma ei – aș crede că-n lumea asta n-am văzut pe nimeni