Când nu are sfinți la-ndemână Dumnezeu lucrează prin cioburi:
le culege din țărână, privește-ndelung noroiul amestecat cu iarbă,
îl dă ușor la o parte, îl curăță cu mâinile umezite de liniște
până ce-apare o sclipire în care-și oglindește chipul.
Apoi printr-o sigură mișcare accelerată în mii de ființe și lucruri
o răsfrânge. Spre seară se-apropie cu ochii tăi în palme,
în timp ce falsezi delicat la fereastră, o glastră atinge în treacăt
un fald de mânecă, se sparge și florile-adorm pe pervaz.
Cuvintele saltă pe clape, viața pare o frunză pe care vântul
ți-a prins-o în părul atins de zăpadă, iar drumul, o limbă
ce se pierde-n gâtlejul misterului. Când nu are sfinți la-ndemână,
Dumnezeu aprinde din frunze uscate un foc în jurul căruia
toate ființele vin să-și încălzească mâinile tremurânde.