Ca niște ciori flămânde și rele,
Închise în zări negre și stinse
Cu răzbunări în glasuri aprinse
Tot croncăneau cuvintele mele.

Par a fi stejari bătrâni și uitați
În pădurea de gânduri zdrobite,
Și parcă ar fi chipuri menite
Pentru a avea ochi goi și uscați.

Valurile mării ce aleargă
În cercuri de ape prinse în joc,
Între pământ și cer făcându-și loc
Sunt cuvintele mele – reci, parcă…


Cu lanțuri în temniți au fost puse,
Se zbat între viață și-agonie
Și plâng cu lacrimi de poezie…
Îți cer doar libertate, Iisuse!