Oare de ce din înaltul sublim
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic,
Acel ce-a creat și ochiul și lumea
S-a coborât într-un staul, smerit?

Oare de ce, Acel ce puterea o are pe toată
Și face ce vrea,
În noaptea aceea luminată de îngeri
A renunțat pe de-antregul la ea?

Oare de ce în imensa clepsidră
În care cu toții suntem boabe ce curg
Eternul Cuvânt ce-a rostit începutul
A venit printre noi să-și găsească amurg?
De ce?
Oare de ce mă întreb eu acuma
Și caut în traistă răspuns potrivit
Orice-ntrebare își poartă însemnul
Oare de ce? De ce a venit?

Cu mâna întinsă într-un gest drăgălaș...
- Îmi răsare acum imagine-n minte –
Acel ce se cheamă pe drept minunat
Cel Mare ce-acuma era COPILAȘ
A stârnit gelozia și-a înfuriat
Oștenii, și regii, și-a lor oseminte.

Un han i-a fost locul din care respins
Sub abur de boi, prin muget și paie
Din primele clipe El viața și-a’ntins
Făclie în grotă închisă și-adâncă,
Lumină pentru’ntreaga odae.

De sus plecat, parc’a lăsat un gol
Ca golul nost’ pustiu să-l umple
Oare de ce...
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic
De sus din înaltul sublim
Golindu-se’adânc și deplin
În staulul meu îl invit
La fel ca păstorii las turme și oi
Și vin să-L găsesc
Și vin să mă-nchin,
Umil, și smerit și deplin!