Eu, cel ghebos,
Bâlbâit și cu un ochi scos,
M-am pornit iar pe jos,
La biserica din cartier,
Astăzi însă nu ca să cer
Milă de om cu suflet de boier,
Ci ca să sărut moaștele
Și să mănânc Sfințite Paștile.
M-am îmbrăcat cu haina bună,
Fără petec și toată de lână,
Pantalonii căpătați acuma o lună ;
Și-o narcisă galbenă-n mână.
Am intrat binișor,
Până-n pridvor,
Printre fețele cele nalte,
Lângă oameni cu carte
Și doamne-n brocate
Și mătasă curată-mbrăcate.
S-a lăsat liniște adâncă, mare,
Peste deal, peste cruci, peste hotare,
Peste întreaga adunare,
Care sta-n plecată așteptare.
Un preot cu odăjdii albe la culoare
A strigat tare;
Auziți popoare,
A înviat Christos,
Domnul nostru luminos,
Boldul morții din Adam l-a scos,
Iadul l-a rușinat
Când din morți s-a sculat,
Cu moartea-i pe moarte a călcat
Și capul șarpelui l-a sfărâmat,
Pe noi să ne dezlege de păcat !
Mâini de tină,
Veniți de luați lumină !
Toți să se bucure,
Cerul și pământul să se scuture,
Să salte munții, câmpiile cu ciuture.
Cel ce n-a ostenit
Și n-a postit,
Ca cel ce pe sine s-a smerit
Să vină la ospățul slăvit
Și primit va fi negreșit,
Că bun este Domnul nostru de-a pururi mărit!
Care bucurie nouă ne-a răsărit
Din mormântul cel golit!
Primiți lumină în inimi și-n case,
Paștile Domnului, Paștile cele frumoase !
Atunci am strigat cu pieptul gata să ardă;
Eu Doamne n-am decât un colț de mansardă
Dar inima Þie ți-o dau toată, întreagă!
Și lacrimi mi-au curs pe obraji și pe barbă.
Toți au tăcut.
S-au întors, m-au văzut,
Mi-au zâmbit cunoscut,
Și fără de veste și fără vreun început,
Am simțit cum în mine cer înstelat s-a făcut,
Cu albă lumină locul tot s-a umplut,
Raiul dulce s-a coborât,
Pe ochi, pe gură, pe gât,
Îngeri tămâie cădeau nentrerupt
Și parcă atunci m-am născut
Am simțit în dreptul inimii pe pieptul meu,
Degetul pus de Dumnezeu.
Eu, cel ghebos,
Bâlbâit și cu ochiul scos,
M-am întors pe jos
ÃŽn podul meu slinos,
Am sărutat cu sfială,
Icoana Maicii pururea fecioară,
Și-am aprins cu smereală,
Candela făcută dintr-o călimară.