- De ce privești spre mine, copile fără țară?
Se-aude din străfunduri un urlet ca de fiară?
Ce ai pierdut, copile, că azi nu mai găsești?
De ce ai plâns atâta, de ce incă jelești?

“- Am să râzbat !”, îmi spun, în scurta-mi fericire,
Apoi privesc în beznă și-o groaznică lucire
Mă ia din amețeală și-mi joacă tragic sorții,
Spunând:”- Toate-s minciuni, reală-i umbra morții!”

- Tu nu exiști acum! Fantasmă te numești!
La fel ca orice gând, te nasc, rănești si crești!
C-un singur gest opresc pornirile-ți nebune,
Te tai în foaia albă si te trimit în lume.

De-acolo faci ce vrei, mie chiar nu-mi mai pasă
Când trupu-i închisoare și sufletu-mi apasă!
Tu n-ai nici o putere, nici nu exiști măcar,
Eu fac ce e durere și sufăr în zadar.

Vei spune că sunt mort? Am fost dintotdeauna!
Vei zice că-s puternic? Eu n-am să-ți cred minciuna!
Ai să îmi spui atunci că-n lume-i doar durere?
Asa e când nu vrei să vezi și fericire!

Oh, viața cum mă strânge! Parcă mă stoarce-ncet!
Aș vrea să plec, acum, când nu-mi doresc să plec.
Aș vrea să tac pe veci, dar știu c-am să vorbesc!
Aș vrea să pot iubi, dar nu știu să urăsc!

Dar iată-mă aici, singur, precum mă știu,
N-am fost nici ieri, nici azi. Nici mâine n-am să fiu!
Iar vocea-i tot aici să muște iar din mine,
Probabil că și ei i s-a scârbit de lume.

Degeaba am tot scris-o și am cântat-o-n strune,
A fost mereu aici, a fost mereu cu mine!
Degeaba eu am scris-o căci ea m-a scris pe mine,
M-a pus pe-o foaie albă și m-a trimis în lume.

“- Am să răzbat!”, spuneai, și parc-o spui ș-acum,
Oare a fost un vis, un gând fără de drum?!
Cine se joacă-acum de-a omul rău sau bun?
Cine privește atent și se ascunde-n fum?

- De ce privești spre mine, copile fără țară?
De ce în ochii-ți negri străluce colți de fiară?
Ce cauți, tu, copile?! Ce astepți de la mâine!?
Când fericirea cade în valuri peste tine?!