Mi s-a albit de cuvinte frumoase,
de castaniete sunând
pe un liman
de mare secată,
mă sfărm în gând
din trei în trei angoase,
din când în când
mă scriu în gemete liliachii

timpul meu are dese frisoane,
domnule doctor,
îi fac infuzii
din iluzii
aurii

diminețile-mi rămân nepăsător atârnate
în adjective decolorate,
le-ar trebui
o grefă cu subiecte fictive,
o transfuzie cu predicate,
ceva
să le piardă-n departe
foșnetul de uscăciune
și mucava.

Serile
mi le leg de catarg
și le tac
îndelung,
cu secunde livide,
de teamă să nu le zgârie carapacea de lac
gânduri preschimbate-n silfide.

Uneori m-aș îmbrățișa,
ca un copil ațipit în frig brumăriu
de târziu -
nu-mi mai ajung întrebările,
nu mă mai caut ,
nu mă mai știu.