Sub zidurile măcinate, plin de ceață încătușată
stă viciul tăcerii.
Un fel de stăruință elegantă sub povara palidă
din cel mai îndepărtat colț tivit cu pisici moarte,
viciul tăcerii nu se mișca și simțea cum se bucura,
o stare de lene ca și când ar fi visat, greața,
auzea unele șoapte cum plângeau din interiorul putred,
lucruri uitate, viciul tăcerii privea aceea pustiire,
taine trufașe legate în mai multe tomuri, se târa mut
cu depărtarea lui scheletică precum privire nebunilor,
parcă ieri erau alții, mai tineri, gropile îmblănite
erau sătule umflate de desfătare în acest anotimp inghesuit
în spulberare, toată ziua în fum intens acel frig ținut
în custodie, dărăpănat prin viciul tăcerii,
(pecete păcătos anapoda presimțirea nimicurilor bucurie secretă)
pierit în încăperile plicticoase, un amestec, îndoiala tulbure
otrava ținută în casă, resturile de vânătăi,
viciul tăcerii alerga pe la bijutieri să mă imbuneze
intr-o rătăcire, câte o melanholie întreagă,
atunci părea dușmănos tăind cu argint răspunsurile ce se ruinau
risipite în frigurile îngropate, trecute cu miasma lor dulceagă,
evocau iremediabil, neînțeles, el ar fi vrut-în unele clipe
ce le nega-să încerce agonic cele mai nesăbuite răzbunări.
Viciul tăcerii cărat de ape miroase a vechi pomenește morții
invârtește suveniruri în interioare austere,
totul e rupt în memoria lui, mă roagă să-l însoțesc acolo
de unde nu mai vrea să iasă, îngălbenit în volupatea turbată
a zidurilor, pe dedesubt...