Uneori,
ochii tăi se închid, bat în gri
în nuanțe pământii
sticlesc
și îmi poruncesc
ce cuvintele nu pot rosti,
ce mintea nu poate gândi...

Atunci,
încremenesc, singur.
Mă oglindesc în ei
așa cum nu mă vede nimeni.
Niciodată.
Nici chiar tu,
cioplită din aceeași piatră
de partea opusă a lumii
tăiată precis
cu o lamă de iris, bine ascuțită.

Cădem împreună,
fiecare
în propriul abis.