Astazi sunt trist,
o tristete de copil uitat pe o campie
fara margini,
jucandu-se prin ierburi si privind la soare,
singurul prieten.
Ma uit in jur si nu vad o fantana
care sa-mi astampere sensibilitatea ce ma doare
si ma patrunde inexplicabil.
E toamna poate, cu rugina ei adormita
care ma nelinisteste,
pana in piept imi patrunde si loveste
in stanga si-n dreapta cu un neinteles junghi
ce nici nu doare, nici nu alinta.
Doar soarele ma inconjoara si o mica nadejde
abea nascuta, ca undeva o iubita
intelege ce se intampla.
Plec intr-acolo alergand peste dealuri si paraie
si-n porumbisti culese , ostenit
stau, cu ochii spre sud.
Nu stiu ce voi gasi in acea zare, cand
muntii ma vor opri sa mai caut,
ce privire se va opri in ochii mei
si ma va ascunde in launtrul ei.
Ai tu?
atata loc in fiinta ta , nesadit si necules
pentru a intelege doar rostiri neimplinite
ce n-au forma unor versuri dulci,
ce nu inseamna , decat dupa infinite strecurari,
o adiere, poate
un mic semn, oprit.
Ai tu puterea sa crezi ca tii in palme
fructul din varful pomului,
acela sa fie al tau, il alegi
si sa nu plangi daca il vor manca pasarile.
Cu tine vreau sa respir
sa merg prin gandul tau pana in adancimi care dor,
mai mult dacat a oamenilor plapanda iubire.
Du-ma la tine ,
gand al tau ,
tacere a ta spune-mi mie
linistea buzelor tale,
ce nu soptesc macar,
ce nu saruta macar,
ce nu doresc macar.
Ce ma asteapta acolo?
Spargem noi o fereastra intr-un zid din iubiri
pe care l-au ridicat de atatea ori altii,
ca s-au rotunjit caramizile ca niste mingi.
Cat s-au mai putut iubi!
pe cata degeaba au mai alergat toti la impreunare.
Eu scriu.
Sunt astazi trist, si-ti scriu
fara a dori sa-ti spun ceva anume,
imi inchipui doar ca vei afla asa, de ce vorbesc cu tine.

Mai bine plec pe acea campie fara margini
si ma intind intr-o zare, sub nori
sa stau cu ochii astupati de cer
si nemiscarea sa ma cuprinda incet.

De vrei iti pot aduce o mica tresarire

si acolo sa te astept.