Am învățat să merg rănindu-mi picioarele,
coatele,
mai apoi inima și gândul,
ștergându-mi lacrima de neputință,
de neștiință.
Am făcut răni fără frică în pământ
și în suflete
cu căderile mele înalte,
am săpat fântâni în oameni
și le-am furat ciutura lăsându-i plini de sete,
plini de rănile mele și de pete.
Am învățat să merg greu,
de parcă Dumnezeu
îmi stătea pe umeri și-mi spunea,
demiurgul:
zboară cu dreptul,
zboară cu stângul,
iar eu plin de vină,
mergeam arând până la genunchi
brazdă seacă în tină.
Iar atunci
când pasul mi-a fost atât de măsurat
încât să nu mai ating,
pășind,
coroanele copacilor sau sufletul tău,
omule,
m-ai lăsat singur,
ca un mugur de știință,
de conștiință,
de frică,
de rană.

Pan
16.01.2003