In inclestarea dintre noapte si zi,
a falfait tremurator
aripa dorului-dor...
Chemari soptite inganau plopii,
in incercarea lor de-a saruta pamantul
si vantul, strecurandu-se prin frunze,
infiora-nceputul unei osande...
Dorul-dor, acela care nu se pierde in cuvinte,
a fost supus la neuitarea de sine
si vesniciei lui i s-a dat numele de amintire...
Intre degetele luminii si-ntunericului,
impreunate in taina sarutului,
dorul-dor,in neputinta sa de-a evada,
se complace in rolul eternului efemer
si al surasului de pe buzele nemarginirii...