Ar fi o lumina undeva, poate sus
un reazam in orele scurse mult prea incet
ca si cum m-as putea sprijini pe-un perete de aripi
atunci cand imi vine sa cad...

ar fi o palma fierbinte
spun cartile scrise de mana
-poate asta si sunt cupolele mari,
gesturi suspendate intr-o asteptare turbata
asteptand ce?
sa tii fruntea-ndreptata spre ele
ploaia nu te mangaie
cand privesti spre pamant...
ci atunci te loveste...

ar fi o oglinda din ochii indragostitilor
cu putinta sa vada in spatele carnii
si-n ea as cunoaste
cum creste Secunda in mine...

ar fi o intrebare vesnica: de ce omul?
ar fi indoielile in urma acesteia
teama si frigul, ecoul...
si apoi fiecare dintre noi
pe post de raspuns...

ar fi o lumina undeva, poate...

iubito, opreste-te!
nu mai citi!

*

in ochii tai
incepusem sa citesc jurnalul lui Dumnezeu...
erau acolo toate zilele noastre
fericite si triste,
gesturile multe
rasfrante in nuante
de iris pustiu...
totul
ramas in urma mea
netocmit si gol...
erau imprejur
apele
in care ne-am spalat
inainte de a ne stinge...
taria patimii
nelasandu-se infranta...
luminile smulse din noi,
noptile aprinse ca lumanari
sub care ne taram
lasandu-ne umbrele
sa duca mai departe
ce nu mai putea carnea...
ca un animal
am urlat
de atatea ori in spatele
pleoapelor tale
si ca o floare
am incoltit
in zambetul tau...
da, pui, toate noptile noastre
zac in ochii tai acum...
si zilele am spus?
m-am inselat...lipseste doar una
pe care nu am cunoscut-o niciodata:
ziua odihnei...

*

daca m-as plimba printre munti
aruncandu-mi dragostea
ca un val peste ei
ar creste trandafiri in piatra...

daca mi-as picura numai un strop de sange in ape
ar incepe sa curga in sus
plutind infrigurat
ca cete de ingeri lichizi

in a saptea zi
Dumnezeu s-a odihnit
de iubirea mea

*

cum e iubirea ta ma-ntrebi?
nici nu ma-ntrebi, nu-i nimic!
iti spun eu,
de ce sa-i port singur spasmele?
eram in camera aceea
cu numai doi pereti
cate-o oglinda
rastignita peste fiecare...
priveam si zambeam
reflectiile se scurgeau la nesfarsit
undeva insa, departe,
in ultima imagine
plangeam
probabil aceea incapere
avea patru pereti
si-n negura geometriei infernale
respirai tu...

*

trupu-i oglinda, sa stii,
si reflectia lumii in dansul
e transpiratia,
sudoarea
de pe fruntea sfintilor...
acum intelegi
de ce spun ca omul...?
ingerul e prea
imaculat
crezi ca te-ai putea ascunde
vreodata
in el?

*

si daca eu sunt fereastra intre dementa si lume
ma privesti transparent - un vitraliu crapat -
nu-ndraznesc sa fiu sfant caci mai am inca nume
si doar noaptea dezlantui anonimul turbat...

aseaza-te, doamna, cu trupul stergar
sa ne stingem pacatele in lumina de dincolo
sa plivim cu dintii in carne cercul descris de secundar
sa-ntrebam timpul nu cand, nici cat, ci incotro...

de ne-am saruta tremurand am forma oare o cruce de-altar?
te-ntinzi ca o rana in palma, ca linia vietii
rugaciune domneasca in glas de barbar
ca frica de noapte in pragul diminetii

ca pe-o rana te port in bataia din piept
poate sange nebun supurand desfatat
mi-am ucis domnul meu si pe-al tau il astept
si il zbier cand te-ating ca-ntr-un crez infectat

sunt oglinda, femeie, n-ai curaj sa ma spargi
presimtind ca in cioburi vei fi sfartecata
tremuri tu, tremur eu, gesturi largi
ascunzand frica noastra de iubire curata

nebunia ne creste ca o boala de carne
dac-ar fi sa ne pierdem ne-am gasi in bolnavi
in trupurile roase unde ingerul doarme
in gradina Secunde si stapani...dar si sclavi...

*

m-as face dumnezeu
numai spre a mantui lumea din ochii tai
toti nefericitii
gasindu-si culcusul in spatele
perdelei albastre
poate cand ai privi
ar fi zi,
poate c-ar trebui sa clipesti
mai rar...
in lacrima ta
s-ar odihni anotimpul tristetii...
m-as face abur
intr-o nastere grea
pe globul umezit,
te-ar ustura
nevoia mea de-a fi iubit...
intr-o imbratisare marunta
as incalzi acel univers
cand ai dormi
mi-as cauta si eu rostul
ca un tablou terminat
si apoi sters...
as fi primul dumnezeu
supravietuind
in chipul tau
ne-am arunca unul peste altul noptile
ca cearsafuri de neguri
si-am cunoaste doar frica
de celalalt...
poate ca toti traim in ochiul cuiva
si dumnezeu e orb...
as fi vesnic in oglinda frumoasa
numai, te rog,
sa mori cu ochii deschisi...

*

imaginati-va doua oglinzi
in punctul cel mai gol al universului
privind
una in cealalta
si in mijlocul lor...
intre ele as striga
,,te iubesc"!
netulburat ecoul
si-ar raspunde vesnic...

*

poate ca am organele
ca o catedrala
de aceea tot ce simt
nu depaseste trupul...
arhitectura incruntata
si ingerii din mine
lovindu-se de bolti
sangele lor curgand pe pereti
asa s-au nascut si icoanele...
cati sfinti
zac in mine!

*

cand copilului i se cere explicatie
plange
cand batranul nu mai are
raspuns
moare...
oare
ce mi-ar putea spune
reflectia mea
in ochii deschisi
ai unui mort?