Adorm neostoit
În închisoarea trupului – ca demon –
Nemistuită jertfă de-mpăcare
Cu felul meu de-a fi neîmpăcat

Mă culc
Pe așternutul gândului de Mâine
Respir cu frică
Sper că n-a fost Azi
Și ce n-aș da
Să zac și să visez
Și m-or trezi ferestrele
Doar Mâine
Căci Azi e vers întors
Și-mpiedicat
Și cu meteahna drumului pe apă
Și adă, Doamne,
Ziua cea din urmă
Și lasă cerul negru
Fără lună
Și lasă, Doamne, Ieri
Căci Ieri e-un psalm.

De m-ar uita nevinovat ÃŽnaltul
Și m-ar lăsa să tac
Precum un ceas ne-ntors
Să nu mai număr
Ore, zile, nopți
Ci să rămân
Cu brațele-amândouă
În căutarea clipei
De răgaz
Ca poticnite
Fară-a se atinge
Mereu țintind la miezul negru
La miezul nopții fără un minut
Să fiu eu primul
Primul om lăsat, uitat,
De Ieri
Să mă petrec într-un minut

Între ieri și azi e-o veșnicie,
Un somn adânc,
Un trup aprins în patimă sau cânt;
Un gând sărac în flori, fără lumină,
O stea sau poate cerul peste toate…

O ceață de iluzii, o fantasmă
Închisă, ca și viața, înspre sine
Purtând pecetea rostului de piatră…
Ori un altar ce arde-n veșnicie,
Iar peste el un fum de apă vie
Stropind în flăcări rugă ne-nchinată…

Mă culc pe așternuturi reci
Tăioase
Nereușind să sper că voi visa
Fiindcă știu că mâine
Va fi Mâine