Un sătean, într-o vreme
prins de-al banilor dor,
se porni de cu noapte
cu doi boi la obor.

Și plecând, zise : - Leano,
vezi de vaci, dă la porc,
că eu vând iute boii
și la prânz mă și-ntorc.

Ea în poartă-i răspunse,
închizând cu un resteu :
- Zi și tu, măi bărbate,
dac-o vrea Dumnezeu !

- Ei ! Vorbiși să nu taci.
Greu să prinzi un temei.
Ce să vrea Dumnezeu ?
Că doar boii-s ai mei !

- Sunt ai tăi, ai dreptate,
și să-i vinzi n-o fi greu.
Dar tu zi, măi bărbate,
dac-o vrea Dumnezeu !

- Hai ! Destul ! Am plecat.
Și, luând un cocean,
țanțoș omul porni :
- Hai, Lunei, Hai, Duman !

Iar la târg când văzu
că se strâng mușterii,
hai să țină la preț.
- Cum îi dai ? – Zece mii !

Zece mii ? Ești nătâng ?
Îi vorbiră pe șleau.
Dar i-a zis unul gras :
- Zece mii ? Zece-ți dau,

dar așteaptă, că-ntâi
vreau să cumpăr nutreț.
Și țăranul ținu
și mai tare la preț.

Se făcu de amiazi !
Toți plecară curând.
Mușteriul cel gras
să mai vie nici gând.

Și abia în amurg
i-a șoptit un coțcar :
- Boii-s buni, dar bolnavi ...
vrei pe ei un miar ?

I-a vândut speriat.
Iar prin târg, dup-un ceas,
îl zării pe coțcar
cu clientul cel gras,

povestind la un han
între alți negustori :
- L-am prostit pe țăran,
de-l trecură sudori !

„Zece mii ! Zece îți dau !”
Îl legarăm la cap.
Și i-am dat pe doi boi
Un miar, ca pe-un țap.

Bietul om, auzind,
îi săriră scântei.
- Hoții ! Tâlharii ! M-au prădat !
Puneți mâna pe ei !

Se făcu tărăboi.
Îl loviră abraș.
După toate, plătea
Și-un „cinstit adălmaș...”

Se trezi către zori
într-un șanț cu nămol,
fără boi, fără bani
și bătut ca un țol ...

Și gemând de dureri
se porni către sat.
Câte-un câine latră
la vreu gard depărtat ...

Iar când zorii urcau
prima zare de foc,
Leana-n somn auzi
la fereastră : Boc ! Boc !

Ea, din pat : - Cine e ?
El, de-afară, cu greu :
- Eu, bărbatu-tău Leano,
dac-o vrea Dumnezeu !...