se făcea că eram transparenți fără motiv
ne puteam zări ultima cafea și doar un colț
dintr-un vis agățat cu un țipăt de umeri
pe bulevarde zburdau o mie de vidanje albastre
cu număr de provincie
sunt ale noastre sunt ale noastre strigau copiii străzii
din desenele pe asfalt cum arată românia în
anul 3000
noi ne continuam drumul în cerc toți ne încurajau
ne spuneau că suntem aripa tânără
a unui copac tăiat din greșeală
stăteam toți pe borne scria kilometrul 45 dus-întors
nu era capăt de drum mai aveam de mestecat
câteva lacrimi
câteva fire de timp
pe urmă ne priveam în oglinzi ovale eram tot noi
pendulând între două spaime
între două șoapte

mai ușori însă…