Nopti negre... Singura in balcon isi fumeaza obisnuita tigara nocturna, in liniste, sa nu o auda, sa nu o atinga, sa nu o simta nimeni. A devenit o obisnuinta. Aceeasi ora, acelasi loc, aceleasi voci de care sa se ascunda. Singura vrea sa fie si asta-seara, mai ales asta-seara: "Nu-mi pot permite nici luxul asta?"
Nopti negre, sub clar de luna. "Iar?" A venit timpul astrului rece sa o vada, s-o asculte, s-o ascunda de lume, sa-i patrunda in caputul ala plin de ganduri negre, sa-i simta frica, sa-i caute privirea rece din valul gol de lacrimi.
E racoare - gandurile par mai clare si mai ordonate, e bine -,bine ca a luat tigara cu 5 minute inainte sa vina mama sa ia pachetul din bucatarie, bine ca in camera nu e nimeni, bine ca nu o mai cauta (s-or fi saturat de mult-prea-iritantul mesaj "abonatul..."? ), bine ca la radio se repeta muzica de ieri seara, bine ca poate sa stea pe ganduri, bine ca poate sa planga sau sa rada, bine ca mai stie inca de ea. Traieste cel mai mare lux pe care si-l poate permite. Dar acum s-a gandit ca ar fi mult mai convenabil sa nu pastreze nimic pentru ea, nici macar asta-seara. Vrea sa spuna doar ca "luna i-a zambit", nu ironic, nu acid, nu glacial... zambetul a venit ca o adiere de saruturi, de mangaieri, de zambete, de incurajari, de tot ceea ce-i lipseste.

S-a terminat tigara. Si ce daca? Mai am atatea ganduri de "fumat", atatea intrebari de pus, atatea lucruri de simtit, atatea legi de incalcat, atatea cuvinte de spus, atatea zambete de daruit. Asa ca mai bine ca s-a terminat tigara, asa cum sper sa se strice televizorul intr-o zi cu soare, asa cum sper sa-mi pierd cd-urile cu Britney Spears si Backstreet Boys, asa cum sper ca am crescut, asa cum sper ca fast-foodurile sa nu ma mai primeasca pentru ca am depasit limita de consum, asa cum sper sa nu mai fiu atinsa cum am fost pana acum, asa cum sper sa nu mai renunt asa de usor la ceea ce inseamna viata...
Somnul nu vrea sa vina, noaptea nu vrea sa plece... se simte mirosul eternitatii intr-o secunda.