Și dacă cuvântul celui dintâi simt a trecut
Făgăduind fiecăruia puțin din sare, ochi și semințe tăcând
Nu trebuie să plângi după unghiul infern, va veni
Risipind în mâinile tale pustiul unui dor cu zimți
în care mai miroase încă a lut

Și dacă toate lucrurile zidite-n sine continuă să vină mâine
Iar Tu, întors cu fața spre copilăria oarbă,
Continui să cerșești speranța câmpiilor arse de lumina memoriilor
Nu trebuie să-ți pleci capul spre nesăbuința acestor umbre
cu glasuri înghețate

Și dacă în urmă, tăcute izvoare cărând sufletul apei sacrificate
Îngheață un târziu lângă viață, lângă copil, lângă cel dintâi,
Nu trebuie să ucizi liniștea mioapă în care ești exilat acum.

Totul, ca o furie, ca toți ai casei, ca un măr.
Îți va răspunde sincer închizându-ți pleoapele în silabe
Și – dacă – nu –tre- buie ?