Desprinși din adânc,
Două suflete în căutare de lumină,
Prinse împreună într-o sferă,
Pe care apoi Zeus, cu flugerul său,
A rupt-o în două jumătăți
Din păcate inegale.
De ce femeia iubește mai mult?
De ce bărbatul e un animal indirect?
Întrebări fără raspuns...
Să continuăm totuși poevestea,
Inegale cum suntem,
Ne căutăm mereu,
Unul pe altul.
Orizonturi și infinituri,
Apusuri, răsărituri,
Timpuri, epoci.
Trecură toate!
Din adâncurile mele de sferă,
S-a născut sunetul.
Care mereu te cheamă pe tine,
Tu, cealaltă jumătate de sferă,
Ne cheamă sunetul de-adâncuri!
Să fim din nou o sferă.
Și sunetul străbate infinituri,
Orizonturi și apusuri.
Dar sunetul nu ajunge la tine,
Unde ești tu jumătate de sferă,
De ce sunetul nu ajunge la tine?
De ce nu iubim egal?
Lumina rupe întunericul
Dar sunetul nu rupe distanța
Ce ne desparte.
Probabil că nu mai ești,
Sau poate că nu mai sunt,
Sau poate pur și simplu
Nu iubim în aceeași masură
Egala de sferă!
Răspunsul e undeva la mijlocul
SFEREI!