Eu nu calc pe urmele nimănui.
Nu vreau, cu pasul meu,
să tulbur somnul umbrelor rezemate de cruci
și nici să mișc, aiurea, firele de iarbă,
adevăratele coloane ale infinitului,
alăptate din sânul universal al lumii.
Și nu vreau ca în trecere
să destram ordinea firească a lucrurilor
cu ecoul existenței mele.
Nu, eu nu calc pe urmele nimănui.
Doar cu privirea, îmi topesc sub pleoape
amintiri despre ÃŽnceput
și trec, pe rând, prin lumina celor șapte culori ancestrale,
respirându-le.
Și răbdătoare îmi țes din răspunsuri, propriile urme,
înșirându-le pe degetele pământului,
când cuminți, când răzvrătindu-se în întrebări,
ca și cum ar fi niște semne Braille,
stilizate, unul câte unul, din sufletul meu.






12 septembrie 2003