Ea își deschide marile aripi ale Beatitudinii.
Spațiul este itinerariul său.
În același timp Mercur, Simorgh, pasăre ka.
Navetă între învelișurile unei stratosfere numite Conștiință.
Alegorie a penelor.
Confuzie.
Punct geometric al marilor circuite aeriene.
Căile maritime ale aerului.
Prinsă de copacul morților, ea contemplă: martor și distanță.

Dacă își ia zborul este pentru a întâlni într-o zi soarele.
Satelit.
Parcurge distanțe fără sfârșit al căror centru e imobil.
Fără a folosi vânturile.
La scăldat printre curenți.
Știe să măsoare imperceptibilul și rămureaua.
Nu cunoaște nici frigul, nici foamea.
Circulă nevăzută la mijlocul discuțiilor inutile ale uriașelor maree care se drăgostesc în lumina lunii.

Are un guler verde sau albastru, irizația celei care se mută, celei care se pune în mișcare, celei care se
transformă.

Este mișcare, cadran solar al unui alt spațiu, al unui alt timp.

Este geamănul vânturilor contradictorii care străbat pământul: pliscul său e de temut.

Se privesc întotdeauna în apa Semnelor.
Zborul lor este prevestitor.
Pentru cine știe să prevadă.
Densitate.
Ușurință.

O singură pană pe balanța zeiței Maât a inversat toate destinele. Dreptate și tragedie.
Gardian pătrunzător al pragului.

A strigat tuturor vânturilor Victoria Mamei arborând Roata, eterna reîntoarcere a celor care revin, apoi pleacă și iar revin.
Pasărea Herei.

Și Cocoșul, uneori, cel care dă alarma și salvează Orașul.

Ceea ce nu e palpabil.
Această plapumă din pustiu se încarnează.
Din Nimic.
Din Tot.

Tu ești Suflu, marile aripi ale Cherubinului veghiind asupra Hesperidelor: spadă rotitoare.
Care face vânturile să șuiere.
Transformând în foc subtilitatea aerului care îți dă viață, absorbind întreaga aparență a contrariilor.

Și tu cobori, mori – O durere – în agonia melancolică a analogiei pentru a renaște.
Cenușă sublimă
Centru al Focului și Aerului.

Eter!
Eter de neconceput – pasăre – printre toate păsările phoenix ale renașterii înaintea celei din urmă a Adevăratei vieți.