Prin empatie,
mi-am dăruit,
la naștere,
trupul pietrei.
Curg viu
printre lacrimile mamei
și-nforesc,
sentiment pur
în speranță
sunt!

Pașii mei nerostiți
sunt petalele florilor
care nu vor avea nicicând
o primăvară,
dar, să nu fim triști!
Fruct dulce sunt
căzut, undeva,
într-o lumină.

Aștept privindu-vă
dintr-un unghi secret
-al sufletului unghi-
să-mi povestiți
despre joacă...

Eu vă pot spune
ce simte piatra
căreia tocmai i-am sprijinit cerul...

Voi suneți-mi
despre ceea ce numiți îmbrățișare.

... prin empatie
mi-am dăruit trupul
pietrei,
ca să fiu,
în fața voastră,
martorul sufletului ei.