Marea călătorie se amână de câteva milenii
Oameni de nicăieri se înghesuie în pustiul secundelor
Ademenite mereu de rătăcite neliniști
Gândurile cad sfârșite în cavoul cuvintelor.

Nu ne mai vizitează zeii izvoarelor
Din umbra foșnitoare a arborilor seculari
Semințele lor încolțesc dar nu le mai cresc ramuri spre cer
Ochii se deschid dar nu mai văd
Semnele se arată fără să le cunoaștem numărul
Prin fereastra murdară de nori albi .

Auzim depărtându-se ultima bătaie a inimii
Din cenușa ei va renaște poate surâsul nostru de mâine.
Suspendat între cer și portul ascuns al liniștii
Timpul - ultima mască a înfrângerii
Ne topește sub privirea indiferentă a destinului.