N-am fost nicicînd mai singur
decît acum,
cu moartea în aceiași încăpere
și, dacă pereții verii pătrund
oglindite lumini printre ziduri,
fără reguli, în cîmpul de imagini
tăiat ca pe o pajiște, superficial,
asta însemnînd, a nu suferi
în moarte nici o pierdere.



Dimineața, zboruri de păsări,
aici peste arderi,
în ochii mei
și cred că ar fi bine
căutînd seringa, febril,
odată la cîteva ore,
să te oprești pentru o ușoară împotrivire.
Încă nu erau miinile mai mișcătoare
și odată, săptămînal,
mîngîiate apărător.

Nu aș avea nimic împotriva morții.
Numai împotriva chinurilor lui "a muri",
acolo unde rîsul rămîne
înghețat în creier ca un cuțit,
rămas ca să despartă gîndurile
și să spintece țesuturile de cuvinte
precum pielea de oaie.

Dacă moartea se împotrivește prea mult,
începe viața la colț
și tu, te ascunzi și dintr-odată
se anunță dorința
dintr-unul ce a avut totul cîndva
chiar și iubire
în fiecare prezent al lui ieri,
dacă el mai mîngîie lumina amiezii
în memorie,
cînd i se face dor de durere,
dor de apropierea ei.

Pantofi ce lovesc cu vîrfurile, uși,
pregătiți de plecare,
mereu la marginea zilei
niciodată pregătiți
pentru marea întoarcere.
Tu urmezi încă
pașii dezordonați
prin fiecare minutar al viitorului
pînă la ușă
de aici urmînd să se petreacă
celălalt act al zilei
spre noaptea, golită de lumină,
și dacă, în acest timp , nu vine încă
secunda, decît în afara lucrurilor,
tu eși mereu conștient
de forma urmărilor
și de devierea lor.

Odată, mult mai tîrziu,
voi pierde poeme peste plaiuri de imagini
într-o primăvară bruscată
privită ditnr-un tren
ce-ar trece întîmplător
iar tu, ca citadin,
ca cetățean al betoanelor de oraș
te-ar liniști
imaginile cîmpurilor
și al florilor albe asmănătoare
zăpezilor ningînd primăvăratic,
culoarea părăsită,
sub lama plugului, a tractorului,
lama e taie cerul în felii de culori
pe care aș vrea atît de mult
să le păstrez doar pentru mine
ca pe un anotimp timpuriu,
fără gri umed,
o iarbă a iernii , ca învelotoare colorată
a sufletului meu,
în care se cuibăresc adeseori păsări
pline de dorul copilăresc al anotimpurilor
patriilor lor.
Cîndva, ele duceau pe umeri
cochilii de melci
nu aripi, ca astăzi.

Și în duminica floriilor,voi aștepta lîngă un pîrîu
și voi privi
cum ninge florarul
într-o vară, trăită doar de mine.

Munților, le spuneam uneori
dealuri de cîrtițe
pentru că moartea mea
îi surpa permanent și îi îngropa
în ei înșiși,
moartea mea, îi stresa,
cîteodată, mă dobora o prezență moale
dar încă puteam stăpîni
prezența și măreția acelor piscuri înalte,
sărbătoream triumfuri ascunse-ntr-un mîine nesigur.

Nopțile, mă rîsfoiesc acum în mine
și mă aruncă în pereți,
ecou după ecou, în pulpa zilei
ca pe un prizonier al timpului consumat.
Nimeni nu dorește
în afară de mine
să vadă cum, o magnolie înflorește,
sau cum, nordurile te poartă
inconștient spre suduri,
indecise și totuși predestinate,
asta pentru că un drum
stă în fața unui alt drum
și îl așteaptă din urmă,
neoficial.
dar asta nu ajunge,
mai puține frunze de cuvinte
îmi dau din nou,
gustul sălbatic al amintirilor.

Halbele sînt prea mici aici,
ne umplu cu frica spumei imprevizibilului,
ne impun să săvîrșim ceva,
ne închid și ne fac incomunicabili,
ca cioburile de sticlă pe ciment
ne simțim aruncați
și asta-i tot ce rămîne din "noi înșine".

Trei zile preschimbä
imaginea acestei călătorii
spre trecut, spre acasă cel adevărat,
mai multă lumină
și zăpada se va topi
presată de raze.
Numai eu sint neschimbat,
nu vreau să devin matur,
vreau să rămîn un copil veșnic,
nu vreau copii personali,
spune chiar și femeia
ce se joacă, nervos cu degetele
lîngă mine,
iar eu, aș dori, să-i pot oferi
tot materialul de izolare
împotriva milei,
să diminuez colturul prea gros de umilință
din ochii ei,
să subțiez straturile de milă.
Cinci zile mai tîrziu,
într-un alt tren,
în aceiași direcție,
lumea mă amețește
cu imagini de acoperișuri roșii
ce se așează
gingaș peste cîmpuri
ca salturile umbrelor ce se descompun
într-o moarte relativă,
perforate de lumina solară
ce îndrăznește să spargă
culorile din paltinii uriași
care-mi țin loc de patrie, de "acasă",
vocile groase, în tăieturi de copac
ce știu mașinal
că, mai departe, cîteva sute de pași mai încolo,
alți pomi vor cădea sub lama securii.
Doi bărbați vor împinge ramurile
și în mine se va răscoli
un ieri dureros,
sau un alt ieri, mult mai îndepărtat,
aproape natal.
Amintirile bat la ușa casei copilăriei,
nu apasă
nici măcar pe sonerie
și nimeini nu mă mai anunță de venirea
și plecarea amintirilor
în cușca sau colivia mea, climatizate,
probabil mă vor lăsa,
să dorm ceva mai mult,
ca într-un vapor vechi,
pierdut pe undeva pe Dunare ,în deltă.

Gara asta a fost bombardat ă
și în casele noi
nimeni nu mai știe și nu dorește să afle
de ce zile întregi
trăiesc, fără vină,
și văd mereu în amintire
același bărbat de șaizeci de ani,
lucrînd la grădină,
e tata, curățînd, ba pomii,
ba săpînd pămîntul.
Văd ramuri uscate arzînd în mine,
la infinit arzînd cu o milă
necunoscută pentru crengile uscate
din ochii milostivei copilării,
pentru trecutul care
nu mai există decît în fîșii de imagini
disparate,
pentru zilele lungi
ce se prelungesc suplimentar
într-o dezordine obsedantă,
rămînînd mereu doar un suflu al celor ce-au fost
în arderile orelor.

Somnul stă ghemuit în mine,
nu numai in ochi.
În acest an, nu va fi mai bine decît
în celălalt,
de aceea, nestingherit, aÈ™ dori
să mă trec
ușor și gingaș
desghiocat de mine .
Deja pot concluziona
cu siguranță,
că nu se știe totul pe de rost,
că pielea nu este
niciunde mai profundă
decît acolo, în zona inimii,
în rest, ești fricos
pentru propriul sînge,
te simți un străin dependent de alt eu.

Iubesc trenurile
pentru că, am călătorii de mult
planificate în memorie,
ce se pot înca aranja sau reconcepe,
de ce am nevoi imediate,
caleidoscopul ce cerne realitatea
în desenele moi, anatomice,
ale mușchilor faciali,
tăblițte cu nume de gări
albastre, alburii,
devenite părți componente ale trenurilor alb roșii,
totuși parcă, trecînd prin oameni
și spintecîndu-le trăirile,
dureroase ca niște ceasuri exacte
fixate undeva, în curtea unui spital,
ceasuri ce le am mereu în cap,
în timp, în scurgeri de ani,
ce se deșiră spre trecut.

Podurile, peste fluviul cel mare,
nu sint ceea ce tu crezi,
și, dacă-mi vorbeși despre Delta Dunării,
atunci trebuie să scimb mărfuri de lacrimi
pe alte mărfuri invizibile ochiului de timp,
choar pe mine schimbîndu-mă, într-o vară intensă,
atît de "acasă" și atît de a mea,
de personală,
plimbîndu-mă pe lîngă stupii închiși,
gîndind în culori,
poate mă vei face
mult mai neobișnuit de melancolic
rostind cuvîntul "Marea Neagră".

Iubirea, spunea cineva,
este ceva prea puțin și prea strîmt,
ca o cămașă de iarnă, purtată,
ce mă strînge la gît,
dar mereu, mă înclin, zîmbitor,
în mișcarea coordonatelor impuse
în privire, în căutare, spre ea.
Timpul ce-mi m ai rămîne
petrecut în compartimentul vagonului,
singur cu mine,
printre oameni, amestecat cu imagini disparate,
ce se succed mereu prin altele noi.
acest timp exasperant,
vis a vis de conștința mea,
de omul din mulțime,
ce nu mai este om.

Ciocolată și cărți
am primit azi din Elveția,
mi se pare dintr-odată
că mă găsesc într-un armistițiu,
mă simt ca un dispărut de război,
ce rămîne doar în amintirile celor de acasă,
dacă voi mai putea
auzi din viitor
și dacă
voi mai putea vedea copii
ce-ar putea fi, ai mei,
după vîrstă, chip și după
Pavel, dacă se vor numi așa
întîmplător,
care vor veni să-mi spună
că mai am o șansă a împlinirii,
că voi realiza o pace
între trecut și tovărășia disperată
și fără speranțe, a viitorului
și cît timp voi fi plecat,
nu-mi va mai trebui nimic
pentru călătorie
decît pantofii aceștia ascuțiți,
pregătiți pentru pașii unor drumuri grele,
pregătiți pentru lovituri,
la fel de rigizi și de hotărîți
ca ai bărbatului
de pe coridorul vagonului
Basel-Budapest-Bukarest
Neîncuiat în compartiment,
cîntînd cel mai scurt cîntec de drum,
în somnul abrupt,
în zbaterile nervoase,
ale coșmarului
și direcția toaletei,în picioarele nesigure
tremuriînde.

Un hambar de iarnă
în care plîng scînduri de lemn,
nisip , gropi de var,
mortar, iar eu,
căutîndu-mi muntele iluzoric,
în care găsesc mereu rădăcini de acasă
deschizînd întrebări
ca niște răni dureroase
deschise
și tu, nu ar fi trebuit
să părăsești acea lume a lui "acasă"
pe care ai pierdut-o
printre cărți de călătorie,
hărți și bilete de tren,
e deja tîrziu,
pentru că, în telegramă
se specifică sec,
că ai murit exact duminică
la ora șaisprezece și patruzeci și cinci de minute.

(Cristina Haidegger a publicat această poezie în 1984,în volumul comun de versuri"Gedichte aus Österreich nach 1984" herausgegeben von Gerhard Jatzeck und Hansjorg Zauner":
Tragedia face, ca această poezie să aparțină unui român, care s-a sinucis în Vienna și care a locuit pe "Porzellangasse " în acest oraș. Deși nu o cunosc pe doamna inspectoare Haidegger bine, mi-am permis s ă traduc poezia, fără avizul dumneaei, în memoria celui care a scris-o în limba germană. Asistența socială trebuie să trăiască pe spatele artiștilor, nu-i așa?