ÎNGER ….


Într-o cană de cafea fierbinte zăresc
Un chip de înger cu un văl dumnezeiesc.
Aripile-i plecate în fața propriei soarte
Se împleteau cu întunericul prin șoapte,
Iar din ochi îi curgeau lacrimi de sânge
Căci de durere nu mai putea nici plânge.
Veșmântul lui sfâșiat deja de vânt
Era murdar pe alocuri de pământ,
Glasul lui suav ce încânta odinioară
S-a transformat într-un cârâit de cioară:

„De ce mă lași în brațele îndoielii acum,
Când lupii mă atacă șiret prin fum,
Când țin cu greu Pământul în spate,
Deși nu simt nimic în bezna din noapte?
Copil al tău am fost o veșnicie
Tu singur m-ai luat din fragedă pruncie,
Þi-am fost fiu și prieten deopotrivă
Mereu alături și niciodată împotrivă,
Te-am slujit asemenea unui loial câine
Ce te-apăra pentru o bucată de pâine!”

Voia să vadă o rază de lumină apărând
O licărire de sus spre al lui sincer gând,
Spera ca vocea ce i-a guvernat existența
Să-i răspundă adeverindu-i prezența.

„De ce nu îmi răspunzi Tu, Doamne?
Uită-te la mine chiar de am coarne!
De ce o simplă secundă de umanitate
Crezi că m-a schimbat în totalitate?
O eternitate în hainele date de Tine
Cântărește cât un gram de bine,
Dar clipa când Te-am dezamăgit eu
Mi-atârnă de gât acum atât de greu.”

Norii începură a apărea pe cerul întunecat
Și Îngerul părea cu sine deja împăcat,
Era un semn că Dumnezeu îl ascultase
Și doar urma în voia Lui să se lase.

„Tu, ce Fiu Mi-ai fost nu de mult,
În jurul căruia ei și-au făcut un cult,
Te-am iubit mai mult decât pe Mine
Și am crezut că ești stăpân pe Tine.
Mi-ai înșelat speranțele cele mai mari,
Acum s-au dărâmat zidurile cele tari,
Căci fără Tine cei de jos sunt pierduți
Și umblă singuri pe jar desculți!
Erai deasupra tuturor în ochii lor
Și Te-ai pierdut printre fețele lor.”

Căzut în genunchi stă cu capul plecat
Căci a fost de soartă înjunghiat,
Iar de pe piedestalul de cristal
Se vede dărâmat chiar de pe cal.
În ochii lui negrii de cărbune
Se înșirau faptele lui bune.

De-ți cer iertare Mă vei primi înapoi
Și de deasupra vom domni iar noi doi?
Promit că greșelile mi le voi îndrepta
Și pururi Îți voi sta de-a dreapta.”

Un fulger se răsfrânge din cerul greu
Făcând dintr-o fracțiune de clipă un mereu
Și în jurul său un cer de foc aprinse,
Imediat albul hainelor se închise.

„De ce îți ascunzi sub veșmânt
Coada cu care te dai adesea în vânt
Îmi ceri iertare?!… Ai cam întârziat
Trenul acela este de mult plecat.
Mediul ce te înconjoară te caracterizează,
E locul pe care oricine ca tine îl visează.
De ce nu te simți în largul tău acolo
Și vrei să zbori în voie de colo-colo?
În suflet îți citesc dorințele înflăcărate,
Gândurile tale păcătoase și neastâmpărate,
Pe chip Eu îți văd simțurile ascunse
Ce de bunătate nu sunt deloc pătrunse.
Un loc lângă Mine ceri tu acum, fiară?
Nici chiar când Lumea o să dispară!”

Născut din foc, pământ și multă îndoială
Fața lui necurată căpătă o nouă croială,
Căci ochii lui de animal la vânătoare
Și zâmbetul perfid ce vrăjea odinioară

Îl înfățișau acum pe el în persoană:
Un drac împelițat cu roșie coamă.

„Pe veci Eu te condamn să suferi jos,
Să te ascunzi de lumină, să stai în dos,
Pe cei slabi să încerci să-i cucerești
De tot ce-i bun cu spaimă să te ferești.
Tovarăși îți vor fi frica, furtul și minciuna,
Să le ai pe toate și să nu stăpânești vreuna.”

Cu fața lui chipeșă și trupu-i fermecător
S-a coborât trufaș pe pământul trecător:
Ca înger pentru cei nepregătiți și fricoși,
Ca demon pentru învățați și curajoși.


… Demon