mi-e dor
de ploaia care n-a căzut
mi-e somn
de ploile
pe care le-am băut și de credința-n mine
mi-e sfârșit
de umbrele pe care nu le-am săvârșit

în locurile-n care au cântat toți lăutarii
în care curvele aveau salarii
azi nu mai cântă-n mine decât dorul
pe-o cruce
îmi ascut tăcut toporul

pe-o altă cruce
pielea îmi usuc iar o să plouă
gol am să mă duc
printre șiroaie până-n capul ploii
și voi lovi-ntre coarne boii

va sta căruța-n drum ca proasta
din oiștea ploii îmi voi smulge coasta
voi face dumnezeului nevastă
să alăpteze nehrănirea noastră

vor crește pruncii verzi cum crește grâul
uscați nu vor mai fi și vor uita desfrâul
nu vor mai fi nici putrezi cum am fost
noi – toți părinții zilelor de post

dii, boală!