chiar de mă găsesc în fața unei clădiri,
fără sens; o grosolană anomalie
pe obrazul orașului,
măcar de’aș fi beat, aș putea uita,
și tot așa până când n’aș mai fi obligat
să mă trezesc, în fața unei clădiri,
fără sens, mi se pare totul,
chiar dacă mor, și tot mă pierd.

o strofă e un urlet în golul
existenței mele; pe când eram mic
mă prefaceam că nu vreau sa știu,
chiar dacă toți au în ei acea aroganță,
și eu mă scufund, într’un bazin
unde formolul e substitut;
dar nu e poezie chiar
dacă plâng, și plâng chiar dacă nu mă vezi.

ma întregesti, chiar dacă nu’nțelegi nimic,
chiar dacă treci fără să mă privești,
și când zâmbeam, îmi amintesc, că tu erai
departe. și eu atât de urban.