Ascult liniștea, doar ceasul din cameră ...
ca ploaia cu țăcănitul ei hoinar ...
așa și el cu picături ce-n fiecare clipă se duc tăcute
dar țipă.
Și mă gândesc la oameni, la zile și la ploi,
la câți copii se scaldă pe cine știe unde în noroi
...........
Și-apoi eu mă gândesc la noi...tu?
La ce te mai gândești de când a-nceput ploaia?
Poate că tot la oameni? la ore? și la ploi?
la câte mâini curate se-nfundă în noroi?
Și când te mai gândești la noi...ce simți?
Că parcă tot ce ne unește e ploaia...sărutul ei
pe frunze umede, pe clipe de-amintiri,
petalele de rouă de pe un trandafir...
o melodie nouă, un vechi suspin.