Brodat de iubire pe mantia zorilor,
agățat cu disperarea primei vibrații
de stânca de aer sufocant și amar,
învățam trepidant lumina, umbră cu umbră,
rănindu-mi mirarea de tăișul fiecărei secunde.

O cascadă de cețuri acute
- despre care am aflat apoi ca se numesc voci -
bântuia în balans nesigur
un simț neștiut.

Totul era nou și-mi era teamă,
nu știam încă să spun pe nume sentimentelor,
contururi neclare
îmi dezvăluiau abc-ul mișcării
și brațe valuri de cald
mă purtau înapoi către-un ceas cunoscut.

O lumină, din nou, și o voce
mă scălda în iubire
făcandu-și loc printre petalele fragede
ale memoriei de dincolo de timp.
Mirosea a culoare în do major moale:
acasă!

Mai tarziu cu un vis, cu o viață
sau un dor mai târziu,
cu mult după primul miracol al somnului
vântul mi-a șoptit că uimirea aceea timidă,
tăcută,
era doar un început de drum.