Vad infioratoare
Aripile tale
Intinse peste zare
Menite sa-nfioare
Miraculoasa vale
O adiere-usoara
Din marginile zarii
O simt ca ma-nfioara
E-un vultur care zboara
Spre gandul cugetarii




Un cantec de lumina ramas pe dinafara
Asteapta sa se stinga la poarta-mbratisarii
Arzand in cupe tacerea amara
In sfera vreunor limite si-a iertarii.

Vazduhul absoarbe cu lacome priviri
Vesmantul luminos cazut in capcana
Cand seara ne-ndurata cu propriile firi
Se-aseaza cu cortul spre-odihna-n poiana.


Padurea amorteste, se clatina padurea
Ecoul se asterne la poala ei si doarme
Nu-l mai provoaca setea ce bantuie aiurea
Doar vulturi-l mai cheama incrancenati de foame.

Urcusul greu se lasa, abia rasufla valea
Se-mpiedica cararea in ruguri despletite
Simbol al frumusetii aflat in cautarea
Extinderii in visul placerii infinite.

Un cantec al iubirii padurea cea adanca,
Ce-a strajuit la poarta strapunsului ecou
Asculta cum izvorul continua sa planga
Cu-acelasi cantec rece, cu-acelasi cantec nou.

Si noaptea-ndoliata se cerne printre ramuri
Cu mangaieri patrunse-n delir si adormire
Cu zgomot, caii noptii scapati curand din hamuri
Alearga imbatati de ura si iubire.

Calugari fara numar intepeniti de vreme
Cunosc ecoul negru si glasul i-l pricep
Curand din tampla vaii frenetic o sa-i cheme
Iar clopotele zarii, si dansurile-ncep.


Trec scari de vant purtand in cautare
Vibralnica ispita sufland in lumanarea
Ce arde-nchipuirea sagetilor stelare
Ce stau in adormire si incurcau cararea.

E-atata galagie si liniste e parca
Iar noaptea-si face rondul spoind oceanul verde
Paraul plimba luna si-o leagana-ntr-o barca
Ce tremurand intr-una se macina, se pierde.

Catand o dulce hrana spre seara, ca izbanda
Vin lupii zarii negre cu ochi scantietori
Cu ghiarele de ceara si replica flamanda
Sa guste din raceala iubirilor de nori.

Abstracte idealuri nutresc in amurgire
Cazand la invoiala cu solii inamici
E greu tributul aspru impus de la iubire
Cand suferinta moare si reinvie-aici.

Plang vulturi hamesiti ravnind o alinare
Prin cetele de capre ce vin la adapat,
Inchipuind in ele mormane de mancare
Si mirosind a viata, iertare si pacat.


Trairea intregeste in sfera ei, teroarea
Si neaga in durerea-i priviri de ne-nteles
Spre moarte nu paseste, adora doar cararea
Spre care alte morti tradalnice-a ales.

Si nechemat de fire sa mai masoare viata
Prin zambetul furtunii spintecator de mare
Muri ecoul noptii pierdut in dimineata
Cand aspra priveghere il alunga in zare.

Ce visuri tulburate se ascund in semnul mortii
De dincolo de viata traita ca destin ?
Curmat de nechemare sa stai in fata portii
De dincoace, de unde dorintele te-atin.

Doar ganduri fara cumpat mai pot strabate zarea
Intrand in compania strajerilor supusi
Sa gusti din vantul lenes cand vantura cararea
Privind spre maretia soldatilor apusi.

Strain, fara de vreme, se naste in vazduh
Un vid in care somnul privirilor absoarbe
Lumini netransparente, vreo haina-a unui duh
Vibrand in amintirea iubirii-atat de oarbe.


E grea dogoarea zilei, plang apele sub stanci
In valuri nevazute se joaca-n tihna parca
O umbra de ecou ce doarme-n vai adanci
Plutind in armonia placuta intr-o barca.

*
* *



Reaparu. Pe cerul redus intr-o tacere
Se legana deasupra placerilor supuse
O umbra il imita dar stramba la vedere
Tipand prelung re-nvie ecourile-apuse.

– „O, vulture, te-nalta in zarea deghizata
Si te infatiseaza in fata vreunui duh
Cerandu-i pentru mine o lume fermecata
Cu aripi nesfarsite sa zbor catre vazduh”.

„E in zadar”, gandi baiatul si paseste
Cu pasi marunti de parca calca pierdut in timp
Isi desfacu centura gandirilor si creste
Mai tare in dorinta intrarii in Olimp.


Legat de coama, calul, refuza sa clipeasca
Purtand in ochi padurea ovala si confuza
Insa rotind auzul mizand sa-si inlesneasca
De undeva din aer o proprie calauza.

Cu ganduri nepermise dar libere-n vibrare
Voinicul rataceste prin lumi de nepatruns
Aflat in perspectiva de ampla cautare
Gaseste grea povara gasita ca raspuns.

Vru sa deschida poarta dintr-un necunoscut
Sa zboare cu aripi cu praf stelar in ele
Sa dezarmeze vidul ascuns dupa un scut
Si dupa toate acestea sa doarma in tacere.

„O, vulturii migrarii ce rascoliti adancul
Aflat in inaltimea placerii infinite
Zburati in plictisire dar neuitand placutul
De-a fi stapanii zarii in sfere nesfarsite.

As vrea sa fiu”, isi zise copilul visator,
„Un vultur fara margini si-o clipa de abis
Sa nu cunosc nici teama nici lipsa de decor
Nici margini si nici gandul de-a fi un compromis.


Padurea purtand chipul iubirii si al vietii
Se naste inca-data cu fiece furtuna
Mai aprig inverzeste in roua diminetii
Mai tare scanteiaza in serile cu luna.

Si-as vrea sa simt”, mai zise, „vibrarea zarii-n mine
Si sa patrund in taina necunoscuta mie
Sa ma cufund prin duhuri prin nori si zari senine
Sa aflu-nchipuirea prin larga fantezie”.

Si adormi copilul la umbra unui fag
Ce-mpiedica privirea a soarelui spinos
Si devia sarutul caldut si-atat de larg
Prin lenesele umbre imprastiate jos.

In somn, mai aprig visul se-asterne in uimire
Si-nchipuirea firii mai aprig ia contur
In lumea nou creata si inca-n devenire
Cu chipuri neumane ivite prematur.

„Ce lume fara viata, ce viata fara-o lume
Doar chipuri fara cumpat si fara de sfarsit”
Din zarile aprinse coboara un taciune
In tronul pus anume sa-astepte un venit.


Un glas strain de vreme se stradui sa planga:
„Straine, iata-ma-s, gandirea ta nebuna
A indraznit cu focu-i in aripi sa ma-atinga
Cerand nechibzuit a vrajilor cununa.

Tu nu cunosti puterea ce poarta gandu-n sine
Si crezul ca in rodu-i emblema firii naste
S-au inaltat altare marete din ruine
Credinta in iubire ca veacul stramt il paste.

Nu intelegi cuprinsuri din cartea fara margini
Si simtul greu de pajisti ca mlastina se-ncheaga
Putea-vei sa comprimi in numai doua pagini
Cu gandul tau razlet aceasta carte-ntreaga?

Ramai la-nchipuire si doar atat copile,
Nu mai urca prin ganduri la fantezii nocturne
Sa intelegi misterul si vraja unei zile
Ce noaptea cu o alta incearca sa se-adune.

Visezi necunoscutul ? Visezi in cautare
Ceri vraja ca emblema ceri lumea ca o stema ?
Patrunde-n gandul propriu supus la condamnare
Calatoreste liber cu gandul in extrema.


Caci gandul e puternic patrunde fara margini
El isi cladeste lumea in proprie aflare
Si rascoleste margini in numeroase pagini
In cartea cautarii instinctelor primare.

Dar suflul in tacere a vantului ce poarta
In el scanteia lumii e palida si grea
Ramai copile-acolo sa-nfrunti curat o soarta
Ce nici nu lasa-n pace dar nici nu te mai vrea”.

Simon, se-mbarbateaza la marginea uimirii
Simtindu-si viata stinsa ca pentru prima oara
Raspuns ar fi dorit din capatul privirii
Dar timpul si privirea cu spatiul se masoara.

Si totusi nu-si inclina in alt decor visarea
– „Ramai in intuneric vrajmas a-nchipuirii
Nu chipul tau de vultur imi va reda cararea
Iubesc o fata dulce si-o voi reda iubirii”.

– „Iubire ? Ce iubire ? Priveste, ce sunt, duh ?
Eu sunt inchipuirea gandirii tale oarbe
Visezi la fericirea de-a te-nalta-n vazduh ?
Apropie-te, vin-o, in tine ma absoarbe !


Sunt gandul tau impus in lumi nemarginite
M-am despartit de tine si m-am eliberat
Sub vraja mea straine te vei rosti-n cuvinte
Inchipuirea firii acum te-a condamnat”.

Simon, se-ndeparteaza dar vazu cu mirare
Cum in loc de maini aripi l-au zdrobit
Picioarele mandre sau transformat in gheare
Croncani din pliscu-i si zbura spre vid.

Apoi dintr-o data totul se revarsa
Iarasi inspre locul de-unde au venit
Zarea fumeganda facu cale-ntoarsa
Din limite proprii catre infinit.

Zdruncinat in sine redeschide ochii
„O, ce minunat ca-a fost doar un vis
Acum revad iarasi calul, fagii, plopii
Poarta ingrozirii iata, s-a inchis.

Eu nu cred in visuri, in plane derizorii
Nici viata nu mi-o-nchin iubirii de inalt
Voi sti sa ma feresc de vise iluzorii
Chiar daca limpezirea gandirilor e-un salt”.


Uimit, dezleaga calul, se lasa amurgirea
O liniste prea calma se-asterne primprejur
Nici luna ce se-nalta nu-i mai rapi privirea
Nici valea cea adanca nici rugurile de mur.

Porneste catre casa pe calul ce alearga
Si-observa ca in juru-i salbatic fug copacii
Uimit de razvratire nu poate sa-nteleaga
Ce leganat l-absoarbe stejarii, brazii, fagii.

In sfera sa supusa primeste o carare
Scapand fara vointa un neilogic murmur
Dar tresari cu spaima: se-aude dinspre zare
Un falfait de aripi, un croncanit de vultur.

*
* *



O casa marginasa se mai zareste inca
Intr-o poienita sapata-n intuneric
O umbra luminoasa asterne peste-o stanca
Acea privire slaba prin geamu-atat de sferic.


Diana -mbratiseaza cu un sarut lunatic
Acea lumina plansa invinsa din afara
La portile iubirii descaleca salbatic
Cu gandul ei strunjit o lacrima masoara.

Si fata dus priveste. In curtea ei pagana
In jurul unui foc stau vanatori la sfat
Iar noaptea-n jurul lor nu poate sa ramana
Si s-a retras invinsa cu gheare peste sat.

Si indignata parca, ea fuge catre gard
Cand auzi un glas de liniste deplina
Absoarbe ce ramane din lemnele ce ard
Padurea-nfometata de dorul de lumina.

„O; Simon, ea ingana, ce visuri tulburate
Incearca sa desparta inscrisul din destin
Eu simt ca cineva incearca-a ne desparte
De-ar fi destinul aspru, nu sovai si-i ma-nchin.

Dar altceva e-n sanul iubirii-nselatoare
Taria razbunarii ne-ncearca in priviri
Robia fara vina raneste si ma doare
Mai aprig si mai rece decat in amintiri”.


– „Diano”, se aude, si tresari Diana
„Insauiaza caii si stinge focu-n curte”
Dar fata nu se misca, isi mangaie spranceana
Mai mult decat atat se face ca n-aude.

Plecara vanatorii in noaptea tuciurie
Se pare ca padurea pe toti i-a inghitit
Doar luna mai destrama coroana aurie
In fire nesfarsite apoi a adormit.

*
* *



– Diano, mandra fire, placerea mea divina
Acum ramas-am singuri cu dragoste-mi raspunde
Ma-mbrac in intuneric si ma scald in lumina
E sentimentul sacru de ma interpatrunde.

Stefan, un fiu fatarnic se inclina cucernic
Si mana ii intinse in semn de ajutor
Diana nu-i raspunse, momentu-i neprielnic
O refacu sa-apara in tristul ei decor.


Nu-si slobozi gandirea prin locuri irosite
Ramase fara vlaga neimitand padurea
Iar Stefan nu facu decat sa o-ntarate
Sa zboare catre clipe care zburdau aiurea.

– „A mea vei fi fetito, nu te opune firii
Caci Simon nu-ti va fi simbolul si trairea
Tu nu-ntelegi declinul si rosturile iubirii
Eu-ti daruiesc putere, eu-ti daruiesc padurea.

Zicand aceste toate, Stefan zambi fatarnic
Departandu-si chipul a disparut in noapte
Si prefacut in vultur se-nalta slugarnic
C-un falfait de aripi in zarile inalte.

*
* *



In cale-i sta batrana cu lumanari aprinse
Afara urla cainii in noaptea despletita
Ecourile canta tacerile invinse
Vibrand in ascultarea chemarii in ispita.


Cu lacrimi ceruite plang sapte lumanari
Si umbre uriase astern pe masa-scunda
Ca niste umiliti cersind la indurari
Lipsite de-aparare n-au unde sa se-ascunda.

Pe vatra, intr-o oala fierb ierburi felurite
Iar baba isi incheaga descantece mimand
Ceva paruse parca pe baba s-o-ntarate
Ori s-a trezit din somnul migrarii in descant.

Paru ca nemiscata in propria-i sentinta
Arunca catre usa priviri de ne-nteles
Se-nchide pentru-o clipa in sferi de umilinta
Din care i se pare ca roadele-a cules.

– O , tanar fara soarta si fara loc in lume
Te-ai condamnat sa fii destinul fara rod
Vezi ? Semnele acestea nu se sfiesc a-mi spune
Ca-n firul tau lumesc s-a impletit un nod.

Iubirea ta curata ti-a fost rapita, smulsa
Diana nu mai este destinul tau inscris
In semnul tau e vraja, gandirea ta apusa
Va inlesni furtuna a tot ce-i interzis.


In spatiul tau creat sa-ti manifesti gandirea
Ai abuzat cu ganduri ce depasesc conturul
Un chip ciudat de vultur ti-a prins ademenirea
Si ti-a cuprins gandirea ce a strapuns eterul.

Simon se intristeaza si scapata un murmur
Parand ca-ntr-o uimire straina, ne-nteleasa
– Dar cine este chipul, acel salbatic vultur
Ce ma vaneaza-amarnic prinzandu-ma in plasa ?

– Tu nu-ntelegi copile ce lucruri te abate
Din calea fericirii ce astazi n-o mai ai
In chip de vultur singur tu zarea vei strabate
Precum in nopti de truda tu insuti o visai.

Stefan un om fatarnic orbit de gelozie
Aspira la iubirea Dianei, insa ea
Refuza sa-l asculte in neagra-i fantezie
Si el se-ntoarce-acuma cu vraji asupra ta.

Un fiu de vrajitor ranit de neiubire
In spiritul padurii un duh in chip de vultur
Nu se mai controleaza in reaua lui pornire
Nu mai asculta zarea si-al izvoarelor murmur.


Si eu sunt vrajitoare dar nu te pot cuprinde
Caci vraja-n care esti e mult superioara
Nu-ti mai ramane insa decat a te intinde
In ne-ncaputea zare cu vulturii ce zboara.

Dar totusi poti lupta cu propria-ti vointa
Cu dragostea-n simbolul iubirii ce o porti
In cupa-n care fierbi, in propria-ti umilinta
Sa bati la usa firii si nu la alte porti”.

E prea inchis conturul ce margineste zarea
Supusa-ntunecimii, se lasa-ademenita
Simon, rapus de teama ce-i macina cararea
Adoarme in baraca-i la fel de ne-ngrijita.


*
* *


Fii padurii, singuri, sunt la ivirea vaii
Impartasindu-si gustul sublimei incercari
Ascunsi in haine proprii si-or masura calaii
Prin mucurile calde a unor lumanari.


Nerazvratit de vina ce o poarta fara jena
Abstractul margineste rupturi de infinit
Mai poarta in emblema a vulturilor stema
Un semn adus din vidul ce s-a recucerit.

Supusi la indoiala raman in deziluzii
Alti regi ne-ncoronati ai visului de-apoi
In cumpana infranta de proaspete concluzii
Se regrupeaza iarasi, insa straini si goi.

Sub gardul ce desparte sublimul de umil
Torc ganduri incalcite o fata si-un fecior
Iar undeva departe suspina un copil
Cu lacrimi de-ntuneric pe capetele lor.

In ganduri ofilite se scalda umilita
Diana. Fara sansa de-a deveni simbol
Se-asterne ca o pata ce-i aspru lustruita
Pe cerul fara stele, asa strain si gol.

Nu indraznea sa planga desi o indemnau
Intemnitatii firii inchisi pentru veghere
Atat de-ntunecoase priviri o sugrumau
Incat parea adusa cu forta in tacere.


Simon, nu-i raspunse cand ruga ei desculta
A indraznit sa-apara pe usa cea din dos
S-a ridicat cu fruntea ca dupa o insulta
Cu galgait in glas sopteste nemilos.

Cuvintele-i patrunse se spulberau de stanca
Diana nu-l pricepe si lacrima patrunsa
– Tu nu-ntelegi fetito iubirea mea ce inca
Se-asterne pentru tine de patima cuprinsa.

Dar gandul meu m-alunga intr-o iubire alta
Si simt acum in vene o alta-nfrigurare
Eu sunt chemat Diana de zarea cea inalta
Simt apriga dorinta de-a ma-nalta in zare.

Asculta-Diana vantul si brazii ce se vantur
Si luna ce se crede in lumea-i, nazdravana
S-a prefacut in flori, dar florile se scutur
Asculta ce frumos cum flutura Diana.

Diana, nu-l asculta. Privirea ei nebuna
Se-agata disperata prin crengile-nsmolite
Tot ceea ce-i ramase in graba isi aduna
Si isi formeaza imnu-n refrene dezgolite.


Iubirea ? Ce-i iubirea ? Ce rauri o adapa ?
Este simbolul firi nedeznodat in lume
Raneste fara cumpat orgoliile-si ingroapa
In propriile cavouri pustii si fara nume.

Greseste amintirea vorbind dintr-o cenusa
Inasuprind taria ramanerii in nou
Va regasi candva spre-a evada vreo usa
Si de-a distruge imnul inscris pe vreun cavou.

– Nu plange, o, iubito, destinul ne asteapta !
Ne faureste calea ce duce la iubire
Dar eu nu pot sa merg caci inima ma-ndreapta
Spre-o alta cale. Visul, ma duce-n nesfarsire.

Tu regaseste-ti drumul pierdut candva, oriunde
In orice primavara sau alta trista toamna
Gandeste cumpatat, fiinta i-ti patrunde
Atunci vei intelege iubirea ce inseamna.

Caci rezemat fiind de stalpii fara sprijin
Plutesc in nestiinta si adorm in nesperanta
O, sunt vrajit fetito starpit intr-un declin
Lipsit de orice vlaga, lipsit de orice viata.


Cand voi zdrobi izvorul ce curge cu durere
Si-mi voi invinge vraja ce m-a cuprins, strain,
Sub semnul neiubirii ce nesfarsit ma cere
Sa ma astepti Diana, ca iarasi am sa vin.

Chemand cu indulgenta patimilor zvonuri
In fata nemiloasa a firii dezvelite
Se-aud fara sa cante a vailor ecouri
Spargandu-se in valuri de ramuri despletite.

In sanul neprielnic adus ca-mbratisare
Diana vrea sa scape, si sa ramana chiar
Sub gardul casei sale, cuprinsa de-ntristare
Iubitul isi priveste cu dulce si amar.

– Nu, dragul meu, raspunse, cununa ti-i straina
N-o accepta ca stema stindard de viitor
Caci vraja ce te-a prins, de gandul tau anina
Dar poti fi mai puternic, poti fi invingator.

Unde iti e privirea si gandul unde-ti este
Ai propria hotarare ce poate fi mai tare
Decat oricare vraja, decat orice poveste
Renunta la iubirea de-a te-nalta in zare.


Si eu visez un vultur intr-un decor de soapte
Dar eu nu cred in visuri si vraja nu ma-atinge
De n-ar visa si omul macar o data-n noapte
Nimic nu i-ar fi somnul, e ca si cum s-ar stinge.

Stefan, un vrajitor, ce vrea sa-mi cucereasca
Iubirea ca o prada, cu ura ne ataca
Nimeni nu are forta iubirii sa-l opreasca
De nu vom fi uniti prin dragoste curata.

Simon, n-o asculta, privirea isi ingana
Cu zorii care iata, incep sa se iveasca
Cu toate-aceste insa o prinde calm de mana
Dar nu inceata ochii in zare sa-i goneasca.

– Ramai acum, Diana caci zarile ma cheama
Tu nu auzi vibrarea ce mistuie in murmur
N-auzi placerea noptii cum doarme in poiana
Si nesfarsitul care porneste dintr-un vultur ?

Intruchiparea sferei impusa in gandire
Renaste in miscarea ce-o fac in orice pas
Singuratatea firii acum in devenire
E unica iubire ce iata mi-a ramas.


De-ar fi sa-nving trecutul nu voi alege calea
Ce ma imprima-n visul iubirii tale oarbe
Nu as lasa privirea sa nu curteze valea
Si inaltimea care acum ma absoarbe.

Dar totusi imi e frica, si totusi vreau sa zbor
Nu ma lasa Diana sa port ca-nchipuire
Vazduhul unei lumi straine in decor
Si totusi vreau sa zbor, dar totusi vreau cu tine.

De voi putea sa-nving candva acele visuri
Ce-mi macina gandirea impusa in declin
Voi reveni Diana din marile abisuri
Cu dragostea ca stema la tine am sa vin.

Asculta-Diano codrul cu crengile ce-si scutur
Din poleiala lunii revarsata in poiana
Ce prinsa intr-o sfera s-a transformat in vultur
Asculta ce frumos cum croncaneste-Diana.



*
* *


S-a ridicat, si palid, strajerul stins al noptii
Sosit din alte umbre supuse amurgirii
Se-aseaza cersetor afara-n fata portii
Plangand cu umilinta mirajul parasirii.

Invins de spada unsa cu aurul privirii
A flacarilor care sug tortele strajere
Gustand cu umilinta mirajul parasirii
Pulseaza anotimpul cu vidul in cadere.

In casa veselia ciocneste in pahare
La mese mangaind petrecaretii prinsi
In hora aprobarii instinctelor primare
Si-n fata lenevirii s-au declarat ne-nvinsi.

Iar muzica incanta pana si cel mai aspru
Decor al ne-mplinirii incrancenatei firi
Si cerul desfatarii ramane fara astru
S-a contemplat cu zarea ne-nvinselor iubiri.

O singura privire mai rataceste inca
In alte lumi ascunse de cei aflati in jur
Schiteaza-un zambet straniu desi-ar voi sa planga
Si sa dezlege liber al lacrimilor snur.


Accepta insa soarta impusa ca traire
Adopta neiubirea ascunsa-n nefiresc
Dar nu-si pierdu speranta adusa spre caire
Si marea amagire a ceea ce-i lumesc.

Si nu-ntelege parca cum marea-nchipuire
A altor efemere miraje ce decurg
E transformata-n ura din marea ei iubire
Din picaturi de soare in sange de amurg.

Si-apoi tacu Diana. Batranul ei parinte
Un padurar supus instinctelor lumesti
A neglijat caldura ce naste din cuvinte
Si mai presus de toate iubirile firesti.

El astazi nu-si ascunde privirile nocturne
Spre libera gandire, intunecata insa
Lasandu-si fraul aspru in dezacord sa-adune
Un zambet fals urmat, de o clipire stinsa.

Ramane in tacere ca semn de aprobare
A condamnarii proprii prin gestul impilarii
Dar se recucereste in semn de intrebare
Migrand catre ispita sub semnele iertarii.


De dragul prieteniei ce-o poarta ca o haina
Lumestilor placeri cantate-n false strune
Ce in mirajul firii se tanguie, se caina
Si-aprinde torte care nu stie daca-s bune.

Aflat la rastignirea cuvintelor minore
Dand semn de indoiala jertfirii tutelare
Masoara timpul vested strain acum de ore
Pribeag de orice cale desi cu ochii-n soare.

Placuta-i vaza lumii ce dulce e privirea
Ce mangaie pe trupul sleit de-ntunecime
In falsa priveghere ce a surprins multimea
Nu este indrazneala, nu este sfiiciune.

Trezit pentru o vreme din jertfa-n care fierbe
Din gandul care iata, s-a departat strain,
Ar vrea ca amintirii sa ii dedice jerbe
Cu toate ca-n paharu-i mai picura venin.

Si calarind pe gandul ce-l duce-n amintire
Pe undeva in cale zareste-n perindare
Scanteia inca treaza, trecuta sa iubire
Acoperita-n malul ce naste din uitare.


Din dragostea pierduta, gasea acum cu cale
In rodul-fructul vietii, adus ca implinire
O mangaiere. Oare? Sau mai degraba-o jale
Vazand inlacrimata o floare-n devenire.

« O, clipa dulce-a vietii, putinul meu ragaz
De-a mai gasi un colt refugiului din moarte
Cum dau acum pierzarii din tot ce mi-a ramas
Pe-aceea care-n lume menirea o sa-mi poarte ! »

Asa gandi batranul trezit parca la viata
Cu ochii pironiti spre usa, spre afara
Se-mpiedica cu mila de calea-i ne-ndrazneata
„Cum plange, o, cum plange, o tanara fecioara!”

Si vru un gest sa faca, sa scoata lumea-afara
Ce forfot groaznic, vorbe si muzici indraznete
Doar demoni din morminte cu cruci il inconjoara
Hlizind de amanunte, instincte si povete.

Iar vinul-sfetnic vechi- indeamna la iubire
Iubire-atat de oarba si-atat de dureroasa
O-ncununare-a firii dar firava unire
Se regasi in valea deja prapastioasa.


Desertaciunea naste din astfel de iubiri
Fals sau raspuns la gandul ce-ntreaba-n cautare
Ce cale este dreapta si care-n rataciri
Absoarbe mai puternic instinctele primare ?

Caci viata ca o lupta se-nfatiseaza-n lume
Iluziile puterii inlantuie multimi
Dar curatia firii se naste din ruine
Si piatra aruncata e pusa-n inaltimi.

Incrancenat de lupta cu propria-i migrare
Batranul indrazneste sa cugete o clipa
„De ce copila tatei te dau ca-ntruchipare
Strainelor blesteme ce astfel te-ntruchipa ?”

Vad blestemul puterii migrand ca o furtuna
Cu gheare mari de vultur demonizat in mine
Plangand urgia mortii ce-o poarta in cununa
O, monstru-acesta este aicea, langa tine.

Alearga fata tatei sa nu te-atinga norul
Caci ploaia-aceea arde si fulgerul te stinge
Fugi cat mai poti din calea magiei ce-si ia zborul
Sa te cuprinda-n aripi din care curge sange.”


Si vru un gest sa faca, dar mana nu-l asculta
Doar buzele-i se misca voind ceva sa spuna
Nici glasul nu-l imita si-n sfera lui trecuta
Se redeschide iarasi, privind mirat spre mana.

„O, ce-i cu mine oare, sa cante muzicantii,
Ma tulburara ganduri straine, false patimi,
Sa fie vin pe masa, sa intre invitatii
Sa nu mai fie umbre, sa nu mai fie lacrimi.

Dansand cu mana-n aer dand tonul la ispita
Simti in ochi privirea de foc a unui vultur
Si iata ca-n valtoarea petrecerii-l imita
Luand contur de aripi si zarile il tulbur.

Si nunta e in toi, instiga lautarii
La-nfatisarea clipei trairii in decor
Si daca chipuri vaste se adaptau trairii
Erau si-nfatisari invinse, care mor.

In valuri zgomotoase, cu-acelasi ritm, padurea
E lacoma din fire si-absoarbe din lumina
Ce tanguie la geamuri sau bantuie aiurea
Nascand in val renaste printr-un alt val furtuna.


Cazute la-nvoiala intr-un declin al sortii
Stau doua luminite departe dar aproape
Si totusi sunt straine, plangand in fata portii
Incatusate, stinse si poarta nu le-ncape.

Si plang nemangaiate si lacrimile ard
Vapai necontrolate si simturi peste fire
Ostatici tristi ai sortii ce se privesc prin gard
Uniti insa in cuget de marea lor iubire.

Ce trista este zarea, ce clocoteste malul
Ce-ameninta privirea ramasa ratacita
Amenintata parca de panza stransa-n sulul
De dincolo de moarte, o altfel de ispita.

Iar glasu-acela groaznic ce urla zi si noapte
Peste-amurgirea lumii, desertaciuni placute
Ca inger de lumina se prefacu in soapte
Dand alt aspect chemarii, umile si tacute.

„Asterne-te ca praful ce limpezit se-aduna
Atunci cand o furtuna s-a stins si nu mai vine
Ecou al amintirii scapate din furtuna
Si inaltata falnic din marile ruine.


Adu-mi din nou placerea avuta inainte
Iubirea ce-o purtam Dianei -viata mea-
Caci ura ma-ntruchipa, si murmur prin cuvinte
Un glas pierdut de vultur ce-n zare suspina”.

Dar zarea nu-l asculta, cararea e tarzie
Si poarta spre iubire s-a-nchis in departari
Odaia plina-odata acum e pustie
Iubita i-i mireasa, el alungat spre zari.

Incolaciti de umbre, pahare si placere,
Si-ademeniti de firea atat de pamanteasca,
Nuntasii canta imnuri straine de durere
Vrand ca-n decorul firii mai mandri sa paseasca.

Si zarea clocoteste cu fiece pahar
Cu fiece urare ce clatina-n cuvinte
Si cupa dulce curge un vin cu gust amar
Zambesc copiii noptii dar nu ca inainte.

Cu glasuri stranii, aspre, eterul cuceresc
In valuri nevazute vibrand ca intr-o boare
Doi morti straini acum se iubesc
Cu focul in privire gatiti de sarbatoare.


Hlizesc spre luna rece ce plange cu lumini
Imprumutate iarasi ca pentru inc-o noapte
Demoni ai firii oarbe se incurcau, straini,
In ganduri ne-ntelese intr-un decor de soapte.

Si prin patrunderi aspre aduse ca chemare
Vazduhul lancezeste cu lacome priviri
Pe undeva, departe, raniti de departare,
Trec scari de vant ai falselor iubiri.

Intru chemarea zarii dintr-un necunoscut
De dincolo de simturi si limita gandirii
Va zavori iubirea ascunsa intr-un scut
Ascunsul chin primit si fals al nemuririi.

Si nervii negri-albastri ramasi necuceriti
Cantand in imnuri stranii in hora desfatarii
Indeamna la migrare prin stinsi meteoriti
Ce au murit demult de dorul lung al zarii.

Plang ochi straini cazuti intre morminte
Si cimitirul naste mai abitir la cruci
Se-nvaluiau cu teama in negrele vesminte
Si beti, strajerii- paznici se razemau in furci.



*
* *


Simon, se intristeaza. Gandirea lui nebuna
Priveste cum iubirea s-a departat de el
Diana, mandra lui, pe cap purta cununa
A altuia, si zarea simti cu el la fel.

Nu pricepu cum firea atat de pamanteasca
Lipsita de vreo lege, indeamna la pieire
Atat de-nduiosata petrecere fireasca
Te duce din placere, in marea ratacire.

Si-n ratacirea oarba, luata ca indemn
Vin noi adepti purtand in chip de impacare
Al vailor ecouri si-al zarilor insemn
Prin alte legi si chipuri, in alta cautare.

Razboiul taciturn si firea dezvelita
Mor din trecuta umbra ce iarasi prinde gust
Din crestete de nori albastri ce imita
Din margini-glasul fiarei- ce stoarce-ntregul must.


Ce viata fermecata ce afla de dincolo
De capatul privirii ce o trimiti pierduta ?
Clisee-ntarziate sa o opreasca-acolo
In crancene torturi ce nu o mai asculta.

Iar mintea- dulce chin- albastrelor carari
Succede din nucleul imensitatii care
Cuprinde-ntregul spatiu satul de cautari
Prin timpul care curge in cupele amare.

E noaptea-nvesmantata eterul care plange
Cu lacrimi de-ntuneric ce curg a plictiseala
Si luna agatata prin stele varsa sange
Imprastiindu-l rece si-uscat, la nimereala.

Din margini, infinitul, se-mbata cu licoarea
Ce doarme patimasa in sfere proprii, smulse
De dincolo de locul ce margineste zarea
Si unde stau lumini de teama lor ascunse.

Vin clipele de straja a visurilor toate
Impreunand misterul ascuns cu slaba fire
Iar calatorii umbrei se taraiau pe coate
Tanjind macar o cupa golita din iubire.


Calatoreau prin moarte iluzii compromise
Insangerand decorul asprit de mangaieri
Sageti contradictorii din spatiile invinse
Stateau acum de vaza sublimei incercari.

Cu aripile-n vantul ce fuge sa-nspaimante
Frunzarele padurii atat de somnoroase,
Veni ecoul noptii neincetand sa cante
Refrene dezgolite atat de furioase.

Plang lumanari nocturne ca pentru priveghere
Vesmantului de smoala ce curge fara mila
Nu se aud caderi, si toate in tacere
Asculta pasul moale si firav de copila.

Si parca asteptand ca luna sa adoarma
Sau steaua de lumina sa cada-n vesnicie
Stau caii noptii priponiti de coama
Ucisi de catre seara- acuma-o-sa invie.

Un tanar fara vreme si fara rost in lume
Ratacitor prin ganduri statea la poarta lumii
Sa bata ? Sa deschida ? Dar nu mai are nume,
Strain de anotimpuri s-a inchinat furtunii.


Abstractiunea firii aflata in deruta
Presupunand ivirea dintr-un necunoscut
A ostilor ce inca n-au renuntat la lupta
Dar vrand izbanda lumii s-au namolit demult.

Cu vagi insemne clare, tagaduind avansul
Gandirilor fugare, necunoscutul plange
Cu lacrimi de-ntuneric ce vor incepe dansul
Salbatic si setos de pajiste, de sange.

Razboinicii cu flamuri ce nu nutresc la pace
Avand ca stema ura, iubirea inamic
Fierb in esenta dura ce-n chipuri se desface
Ca lumile ce vin, sa guste cate-un pic.

Geneza nu confrunta grairile profunde
Fals sau adanc cu marea-nchipuire
Cu cupa ce sfarseste bauta pan la fund
Si beata-n nepasare sa afle amagire.

Necontroland cununa ce-apasa fruntea lata
Va umple-n deziluzii si false asteptari
Mandria-falsul chip- ce nu se mai arata
Decat atunci cand gata de plans in cautari.


Cand muntele se-arata se-ascunde orice vale
Sau se inchina pasnic, amenintand ca fuge
Fecioarele campiei mai dantuiesc cu jale
Prin ploaia ce doar vine dar insa nu mai curge.

Si din salbaticia ce misuna-n placere
Prin mintea disperata, confuza si tacita
O umbra de ecou mai tremura-n tacere
Si haina-i vorbitoare in valuri se irita:

„O, Simon, visul meu dintai si cel din urma,
ce prins ai fost in vraja propriei condamnari
ai fost invins de umbre si gandul te indruma
spre portile albastre pierdute-n departari.

Iubirea ta legata de duhuri neumblate
Prin scari necontrolate strajerilor cuminti
Plang vulturii raniti de-acea singuratate
Desi plutesc decorul molizilor cu dinti.

Ne plange-n lacrimi rosii de sange si ispita
Orgolii fumegand in clipe de apoi
Ne-a parasit straine iubirea, ne irita
Acum o alta viata dar nu pentru-amandoi.


Am acceptat cununa straina doar ca timpul
In marea-i perindare sa ne opreasca jocul
De-a vulturii si vraja ce mistuie-anotimpul
Straini de-nfatisare sa nu-si gaseasca locul.

Dar nu te-am parasit cu inima, caci gandul
Mereu va fi in tine, mereu te va chema
De se va rupe zarea, de va surpa pamantul,
Voi fi pe orisiunde vei fi in umbra ta.

Acum cand ceasul noptii mai latra ne-nduratic
Si cand eterul stramt se lafaie in noapte
Vei perinda in zare pustiu si singuratic
Prin ganduri si cuvinte in ne-ntelese soapte.

Caci cantecul iubirii mai fredoneaza inca
Chiar daca struna-i rupta indeamna la tacere
Voi invita in mine durerea sa ma planga
Si voi chema tristetea s-o am ca mangaiere.

Blestemul inaltimii ce dureros e, frange
Cu ochi de intuneric lumina infinita
Si zborul in migrare se transforma in sange
Ce curge-n asfintit prin noaptea chinuita.


Si daca soarta cruda indeamna suferinta
Sa-nvolbure in noi catandu-si dulce hrana
Ne vom uni in sfere ce domina fiinta
Ce a cazut din soare sa fulguie pe rana.

O, Simon ce patrunderi ne domina-n cuvinte,
Cand ne soptim iubirea ce ne umbrea candva
Pe drumul tau de zare paseste inainte
Si-nvinge vraja care a prins cununa ta”.

Apoi muri ecoul si-n mii de puncte oarbe
Se desfacu in stanca de care se lovi
Vin alte valuri moarte si-n sanu-i le absoarbe
Si-n pas greoi si vested spre orizont porni.

Muri privighetoarea cu fiecare clipa
Cu fiecare cantec ce il rosti placut
Si prin migrarea vasta ii creste o aripa
Sa zboare mai puternic atunci cand a tacut.

Si Simon nu-ntelege cum rapile cu dinti
Hlizesc la aratarea salbaticelor dealuri,
Doar lupii zarii inca mai clocotesc fierbinti
Purtati de cine stie ce alte idealuri.


Din coltul sau de umbre la marginea padurii
Privi alai de nunta cum curge catre sat,
Se-ascund in intuneric prea rusinati azurii
Clipind prin stele stinse, ce-abia s-au aratat.

Si vru sa fuga parca, si vru sa stea pe loc
Contraste il digera sa rada si sa planga
Greu dans de umbre-ndeamna sa le-nsoteasca-n joc
Sa fuga laolalta apoi ca sa se stinga.

Duhovnici insmoliti purtau infatisari
De vulturi fara aripi cu ochi de foc gheen
In jurul lor, intacte, plang negre lumanari
Si lacrimile lor prin cetine se cern.

Si zarile plang parca, cad stele peste crang
Hidoase aisberguri lucind imprumutate
Prin crengile-nsmolite rapuse, se rasfrang
Nu cad prin umbre oarbe decat o jumatate.

Si Simon le iubeste, ce dragi ii sunt condorii
Ce-au poleit eterul cu dor de vesnicie
Si tot el le uraste, ce monstruosi sunt norii
Cu tample ucigase ce plang peste faclie.


Simti apoi chemarea mai apriga, impusa
De propriu-i gand cuprins de-o vraja ne-nteleasa
Ii renascu iubirea din cand in cand apusa
Si zarea cea fugara acuma e mireasa.

Si vru apoi sa zboare, ce tulbure-i decorul
Impus de o gandire ce zace in contraste
Si langa el copacii cu totii isi iau zborul
Zvarlindu-si in zburare frunzarele pe coaste.

Ce mandre caprioare lucesc in departare
Miresele padurii cu voaluri dantuiesc
Si hora cea straina se-nfasura mai tare
Iar vaile adanci acum se iubesc.

Viori atat de strambe jelesc tacute umbre
Decorul ne-mplinirii intunecatei firi
Se-asterne-n aer cerul aflat pe orisiunde
Si focul din iubire se stinge-n amagiri.

Curg catre sat faclii- salbatice dezmaturi –
Alai de puncte albe cu coada si cu barba
Si caii noptii tristi stau priponiti in haturi
Privind cum se topeste cate un pic din iarba.


Petrecaretii nuntii se lafaiesc prin glasuri
Ah, ce pustii ecouri se frang impadurite
Neodihniti, strigoii din marile popasuri
Fug negasind sicrie si negasind morminte.

Si Simon vede umbre miscandu-se alene
In valuri somnoroase cascand a plictiseala
Simti din nou ca zarea venise sa il cheme
Sa zboare catre muntii ce curg cu indrazneala.

Si vru din nou sa fuga departe de chemare
Blestemul inaltimii a glasuit din nou:
„Si pentru ce straine nu ai zbura in zare
Sa-asculti cum te imita o umbra de ecou ?

Si pentru ce mahnirea te-acopera in pripa
Cand gandul tau bolnav te-a-nlantuit adanc ?
Visezi cu-nfrigurare ca-ti creste o aripa
Si gheare uriase ce zarile strapung”.

Dar Simon nu-i raspunse si vru sa zboare parca
Si totusi vru sa fuga dar brate l-au cuprins
Si gheare nevazute. Din gandu-i ce-l incearca
Vin vulturi hamesiti cu dorul vietii stins.


In juru-i plang copacii si ochi de foc purtau
Ce greu e chinul zarii impovarat de astre
Demoni ai pustiirii din hau se inaltau
Si aruncau cu neguri spre zarile albastre.

Strain la poarta firii, iubit doar de ruine
Inlacrimat de imnul ce canta doar o jale
Viseaza fara voie sa zboare-n inaltime
Si tot atunci viseaza ca doarme intr-o vale.

In sat se mai aud dezmaturi si cantari
Dar Simon le aude confuz de orice fire
Ecouri prabusite murira pe carari
Si stancile radeau privind la prabusire.

Ce card de caprioare mugesc inflamanzite
De inlesnesc furtuna aducerii aminte ?
Cu straie albe-n mijloc, cu voal maret pe frunte
O tanara mireasa ingana la cuvinte.

Plangea cu ea tot cerul cu lacrimi de-ntuneric
Eterul spanzurat de liniile stelare
Acum nu mai tanjeste sa se inmoaie-n sferic
Umil pasea cu ea pe trista ei carare.


Si Simon o priveste din umbre cum suspina
Si cum un brat strain o-nlantuia puternic
Simti cum dintr-o data padurea i se-nchina
Si muntii cei inalti se aplecau cucernic.

Dar tulbure in rana din inima nu plange
Asculta glasul straniu ca pentru prima oara
Vazu-n acea multime doar lesuri, carne, sange,
Ce prada-mbelsugata privirea sa masoara…

Apoi dezmeticit, de o sageata care
Venea cu foc in varfu-i din ochii atintiti
De tanara mireasa ce trece pe carare
Alaturi de-un strain si vulturi hamesiti.

-„”O, draga mea Diana, ce cauti prin padure,
In alb invesmantata si cine sunt strainii ?
Veneau vulturii zarii din tine sa ma fure
Nu voi lasa iubirea s-o-nlantuie ciulinii”.

Si vru spre ea sa fuga dar umbre-l inconjoara
Si vru sa strige-amarnic dar glasul nu-l asculta
Vazu un chip de vultur cum aprig il masoara
In mirele Dianei si zarea este surda.


Si valuri de frunzare facu padurea parca
Strafulgera eterul priviri de foc gheen
Si ingeri parasiti urgiile-si descarca
Indurerati mai tare de marele etern.

Prin glasuri ne-ntelese furtuni se nasc pe cer
Plang lumanari nocturne cuprinse de-ntristare
Vin vulturii straini si drepturile-si cer
Sa ciuguleasca lacomi din neagra lumanare.

Se-nlantuie-n deriva necunoscute umbre
Si valuri alungate din blestemul migrarii
Tristi calareti ai noptii aflati pe orisiunde
Stateau cu sabii negre pe mijlocul cararii.

Si din acele valuri un vultur se arata
Si fulgerele parca au incetat sa zbiere
Doar salciile inca mai tremura in pleata
Catand cu-nfrigurare o mica mangaiere.

Si Simon se opune sa-mbratiseze fiara
-Diano, mi-este frica, si duhuri ma-nconjoara
Ma-acopera cu aripi, ah, ma cuprinde gheara
Iar gandul meu salbatic il vad patruns in fiara.


-Nu crede o, iubite, in vraja ce te-a prins
Ca sa renunti la mine si la a mea iubire
Iubirea ti-ar invinge de-orice ai fi cuprins
Si tot ce vezi in juru-ti e doar inchipuire.

Alunga teama mortii si dorul de zburare
Cuprinde-ma in brate, invinge orice gand
Si va dispare vraja ce te-a cuprins in gheare
Sa pribegesti prin munti visandu-te zburand.

Si Simon vru s-alerge in brate s-o cuprinda
Dar ochii-aceia groaznici il tulburau din nou
Si iar simti dorinta ca-n zare sa se-ntinda
Sa-asculte vraja lunii si-al stancilor ecou.

Privi apoi spre maini, ce aripi ii crescuse !
Picioarele-i mandre s-au prefacut in gheare
Si iar acea furtuna in ganduri il patrunse
Simtind mai aprig dorul de-a se-nalta in zare.

Prin vantul ne-nduratic aripile-si intinde
Salbatic fug copacii si vaile adanci
Si zarea infinita in brate il cuprinde
Ecoul il imita adapostit sub stanci.


In urma-i canta imnuri duhovnici in migrare
Padurea inselata ameninta tradarea
Diana vru s-alerge pierduta pe carare
Dar vulturi uriasi impiedicau cararea.

Paraie insetate se agitau in spume,
Iar frica si durerea prin lacrimi o petrece
Priveste-nmarmurita indepartata lume
O-nvaluira valuri, ea nu voi sa plece.

Privelistea se stinge, o umbra doar, rasare
Din vaile adanci s-a ridicat in sus
Aripile-si intinde in ne-ncaputa zare,
Se pierde-n inaltimi de dorul de-a fi dus.