în umbra arțarilor tomnateci
glasul tău pare să existe
cu toate melancoliile
anilor ce trec, împovărându’ne,
și’acum, mai târziu ca niciodată,
iubirea pare o văduvă
ce trăiește în amintirile singurătății.

pierdut în timp,
portretul tău pare să
îmbătrânească în mâinile mele,
iar pânza miroase
a toamnă, a frunze moarte
niciodata înviate,
pierdute și ele în zborul
eternei lor căderi
în prăpastii ce par
că se înalță pe
culmile celor mai surde disperări,
cea izvorâtă din lașitate,
atunci când totul ne îndemna
și ne vorbea în cuvinte
auzite doar de noi,
acum când totul stagnează,
blocat în muțenia
ultimilor ani.