***
din înalturi ochii tăi
împrăștie flori de sare
adunând
cerbii singuratici


***
îngerii-demoni
ai neliniștilor mele
ca niște gene în prelungirea
ochilor tăi…


***
îngăduie-mi să păstrez în umbra străvezie
a zidurilor de jad din ochii tăi (struguríí de altfel)
un loc din care să privesc nestingherit
odată cu tine
răsăritul
după care să-l urc
înainte
de a se lăsa pleoapele


***
când liniștea urcă după hrana-i celestă
când însăși ființa își cufundă adâncul
în mai adânc
ferestre în ferestre se deschid…
doar lividă memoria, de propriile-i umbre,
tresare
stârnind adierile de metal
ale singurătăților


***
somnul ghitarelor din somnul tău adânc
se desprinde răvășind așternutul
doar mâinile păstrează armoniile eliberate
de freamătul trupului tău și nu le pot auzi
îmi e surzenia oglindă mușcată de umbre
nu mai pot auzi
decât ghitara – colivie din care valsurile venezuelene
țâșnesc asemeni canarilor
așa cum de sub schelăriile lui Dumnezeu
au țâșnit odată îngerii


***
singurătate pre singurătate călcând –
valuri ce izbesc în cuvintele
abia ridicate…
dincolo de țărmuri,
viziunea calmă
a necunoscutului. Îmbrățișarea rece
a deșertăciunii.
iar tu, nesperată mângâiere,
te ridici neîndurătoare
peste cuvintele abia întrezărite
în haosul nisipos al gândului…


***
culoarea obrajilor tăi
– ivoriul stărilor mele de grație –
garoafă ce taie în carnea vie a palorii
tăcere care stăpânește
peste marile furtuni ce mocnesc
sub decorul pierdut al depărtărilor
sau frăgezimea buzelor tale
topind avalanșa de cuvinte moarte:
iartă-mi amintirile –
ninsori ce cad
pe reliefurile mele interioare
înzăpezindu-te