Crezi că m-ai putea hipnotiza,
să mă simt singură,
ca soarele pe cer
îndărătul luminii
mușcate de eclipsă ?
Crezi că m-ai putea descoperi
sub conturul amorf
al celei de-a opta note muzicale,
simfonia claustrată
și dement repetată,
de orchestra unui gînd
în pîntecul sterp
al refrenului nostru
cum se cîntă, descîntă,
de sine, de Noi…
arca noastră sub nori,
ploaia-ncinsă ca gheața
ne pătrunde prin piele,
să-i trezească brusc roșul
ascunsă comoara fluidă
a trupului curge,
înapoi, de la soarele-nvins
ca un arc prea întins –
o săgeată spre lună,
întuneric cunună,
negru astrul din plopi,
se iar umple de gropi,
chiar pe unde-am trecut
pașii fără-nceput
de la marginea lumii
din abis
ca o ploaie
peste cerul închis.