las poemul să treacă și să fie uitat


ca niște versuri visate pe scaun în bucătărie
la 3 dimineața în miez de insomnie
las poemul să treacă și să fie uitat
să nu-l privească nimeni, să nu-l intereseze nimic
ieri am vizionat în direct noua demolare a parcului,
nu se vor mai spune pe bănci istorii marinărești,
nu se vor mai face noduri și împletiri absurde-omenești
între două țigări cel născut astă toamnă din tine
își arde un templu sau pur și simplu o casă unde să locuiască

ca niște versuri nopțile de sârmă ghimpată se întorc la mine,
nu le-am născut valabil niciodată, nu le-am împletit vreodată cât de cât atent
și acum își fac de cap, aburi verzi, dulci de vin învăluind camera,
evadând prin balcon în vița de vie
de dragul lor am să încerc o îmbrățișare
dar poate de dragul lor mi s-ar potrivi mai lesne o beție

ca niște sunete legate de scaunul din bucătărie
câteva gânduri fac dragoste cu ultimii neuroni,
de aici se va naște ceva și va evada curând prin balcon
adevăruri valabile, replica atârnând de logica marinărească
de parcă ar fi o șapcă neagră
purtam așa ceva la 17 ani și anii nu mă intimidau, aș fi luat totul în serios,
pe cuvânt dacă nu am încredere
în sunetele care se aud născând în bucătărie

ca o dragoste nemărginită sunt liber și bucuros în oraș,
trag țepe la trecători și le propun un târg echitabil,
vând omul-final, ia, neamule, omul-final așa cum e
deși nu am decât fluiere în buzunare am curajul să vând omul-final
își trăiește dragostea în oraș, își trage șapca neagră din când în când pe frunte
și nu se lasă intimidat, nu alege trasee circulare, călătorul liber și frumos în oraș

ca niște versuri visate în miez de insomnie las poemul să treacă și să fie uitat
ultima secundă de liniște s-a dărâmat, biblioteca stă în memorie
ca o femeie cu ochi negri pe canapeaua albastră