Ce sunt cuvintele mele
într-un ocean cu apă?
Vorbele se sting una câte una
în vatra bătrâneții.
Am aprins focul cândva
și cuptorul ardea cu spasme.
S-a copt pâinea azimă,
nedospit cântec îngânat
la leagănul copilului din mine.
Cântă, străine pribeag,
cântă vorbele mele!
Doar s-or topi ca stejarul
în cuptorul încins.
Trei îngeri-cărbune
pentru viața ta se ard.
Trei persoane ca o singură pâine,
ca o esență de trandafir…
fără spini.
S-au rupt spinii în fruntea Lui
și au rămas doar rozele
purpurii ca sângele tău
dar mai amare, poate.
Și crucea s-a înnegrit de timpuri pierdute.
Crucea târâtă prin secole,
lungită de mai multe ori, mult mai grea
și acum o duce, sărmanul
pe calvar.
Îngână, sărmane pribeag,
menestrel fără strune.
S-au topit în lacrimile
căzânde pe multe morminte.
Menestrel trist ca o fântână
fără apă,
foc fără pară.
Inimă fără viață – iubire.
Rece ca oceanul din suflet.
Te uită la ceasul din noapte,
pe turnul catedralei în rugă.
Se roagă zidurile, menestrel!
Și tu!?
Cerul, brăzdat în feerie nespusă
te cheamă, oare, pribeag…?
Spune-mi!
………………………
Să-ți asculți pașii în urmă,
poate e cineva pe urmele tale.
Te caută să te privească,
să-ți vadă ochii în lacrimi.
Þi-ar ajunge
cât să faci înconjurul cosmosului
macro și micro,
Să-l revezi pe El:
chipul de dincolo de cer,
de stele și noapte,
dincolo de tine.
Menestrel fără glas,
acum ce vezi dincolo de ocean,
la capătul lumii?
Poate că inima…
ar ști să-ți spună… dar…
e prea mică, sărmana.
Ascultă acest sfat de dincolo de vorbe:
lasă-ți inima să se piardă
în inima focului din piatră,
în inima pâinii,
în inima oceanului,
în inima lui Dumnezeu!