S-a-ntrupat gândul sacrificat
Dintr-o iubire într-alta…
Albă ca Zăpada!

E fecioara născută pentru-a coborî
Dincolo, dincolo de-ntunericul neștiinței
Acolo unde-i sâmburele vieții
Răsucită-n coloana fără de sfârșit
A ce-a fost și o să fie odată, ca niciodată.

Este pădurea smulsă pământului negru
De greutatea albului fulgilor de nea
Topiți de focul căprioarei care și-a dăruit inima.

E altarul lăcașului din mijlocul lumii
Altar ce-adună și-adevăr și minciună
Într-o cupă de crin alb învelită-n cunună
De lună și stele, sfințită de soare,
Purtată de mâini împreunate-n izvoare.

E-a prințului mireasă pețită-n șapte rânduri
Ursită să ridice de-acolo din adâncuri
ÃŽn cercuri orbitoare, spirale-ntre spirale
Toți îngerii cei negri pentru-a primi lumina.

Și-n sunete de harpă, în strigăt de trompetă
În șuierat de vânt prin frunze, flori sau fructe
În răsuciri de valuri cu scoici izbind în stâncă
Pentru-a arunca în ceruri cu perle-artificii…

E cea mai fericită
Femeie-ntre femei, că a fost dăruită
Și-n ea se-oglindește și-afară și-năuntru
Totul: Jivina, Omul, Sfântul.

Copila ce rătăcită-n timp simți triada
Și care prin Tine veșnic va trăi…
E Albă ca Zăpada!