PANÃ DE COCOR

Romanian Haiku

Anul IX de concurs

Editura PIM, 2016

Coordonare și tehnoredactare:
Corneliu Traian Atanasiu
Ilustrații:
Constantin Broșu 5 fotografii
Mihaela Cojocaru 3 desene în tuș

Postfață: Corneliu Traian Atanasiu

Volum colectiv cuprinzînd poemele premiate
la etapele 417-468
și o fotografie, o scurtă notiță biografică și cîte 24 poeme ale următorilor autori:

Corneliu Traian Atanasiu, Constantin Broșu, Rodica P. Calotă, Daniela Lăcrămioara Capotă, Grigore Chitul, Mihaela Cojocaru, Cezar Ciobîcă, Vasile Conioși-Mesteșanu, Ion Cuzuioc, Ana Drobot, Roxana Dumitrache, Olga Duțu, Carmen Duvalma, Adina Enăchescu, Petru-Ioan Gârda, Oana Gheorghe, Elena Victoria Glodean, Vasilica Grigoraș, Lucreția Horvath, Luminița Ignea, Constantin Iliescu, Petruța Ionescu, Paul-Mircea Iordache, Dan Norea, Cristina Oprea Young, Maria Cristina Pârvu, Dani S. C. Pop, Adrian-Nicolae Popescu, Virginia Popescu, Julia Ralia , Argentina-Maria Stanciu,Valeria Tamaș, Todică, Ana Urma, Magda Vlad



Postfață

Postfața de anul trecut a fost o primă încercare de a face o apreciere asupra poemelor cele mai bune din anul cu numărul VIII. Ea s-a axat pe punerea în evidență a cîtorva tipuri de poeme, a cîtorva moduri de compunere și a unor tehnici nu numai preferate ci și eficiente în care autorii și-au dovedit măiestria. Repetînd întreprinderea, voi încerca să evidențiez o direcție în care a evoluat o bună parte dintre poemele cele mai bune din concurs. Ea este remarcabilă pentru specificul poemelor scrise în limba română pentru că apelează la resurse lingvistice care sînt la fel de obiective în ce privește sugestia ca și imaginile folosite în poeme. Un poem care beneficiază și de aluziile imaginilor și situațiilor evocate, dar și de cele ale cuvintelor, sintagmelor și expresiilor proprii limbii în care e scris este mult mai bogat și mai clar structurat pe vorbirea indirectă care vizează fără să numească.

Pentru a avea un termen de comparație, am să încep menționînd ceea ce aș numi tendința clasică a poemelor cuminți, delicate și împăcate, care și ea a fost mereu și consistent prezentă printre poemele bine apreciate la concurs.

E vorba de poeme care constată și notează faptele fără a modula textul în așa fel încît să dea naștere la apropouri provenite mai degrabă din cuvintele cu care e scris textul decît din elementele evocate: satul troienit - / dinspre căpița de fân / mirosul verii (Argentina Stanciu), pană de curent - / sub streașină pâlpâie / luna în țurțuri (Cezar Ciobîcă). Antagonismul dintre iarnă și vară sau cel dintre lipsa curentului și pîlpîirea țurțurilor este unul rezultat din prezența lucrurilor și a situațiilor. Unitatea contrariilor sugerată direct de imagini nu este nici subminată, nici modulată de aluziile cuvintelor. La fel de bine, cu elipsa de rigoare a contextului (ne aflăm într-un cimitir), în flori scuturate - / abia se mai zărește / anul nașterii (Vasile Conioși-Mesteșanu) cuvintele în simplitatea lor rămîn doar garantul sobrietății unei simple evocări. Sugestia și derapajul lucrează și fără să aibă nevoie de un kigo explicit: cuib la streașină - / bătrâna privind mai des / lungul drumului (Magda Vlad). E primvăvară și cuibul la streașină își intră automat în atribuții așteptînd întoarcerea păsărilor. Și totul derapează: dorul și așteptările bătrînei se pliază pe cele ale naturii, de ce n-ar reveni la cuib și cei risipiți din cuibul ei în lume?

Și în poemele următoare: ninge peste cruci - / în goblenul bunicii / maci neterminați (Argentina Stanciu), comemorare - / plină de lăcrămioare / curtea bunicii (Argentina Stanciu), deși insinuarea alăturării imaginilor vorbește cu o tristețe obiectivă despre absența bunicii, formulările rămîn rezervate și lipsite de incidente verbale suplimentar aluzive. Și în acest poem: zi însorită – / în piața de vechituri / marfă proaspătă (Petru-Ioan Gârda), imaginea talciocului este doar ușor înviorată de ironia calificativului proaspătă.

Se întîmplă însă ca momentul surprins în poem să fie unul ușor ghiduș: ploaie de toamnă – / o frunză acoperind / ceașca de cafea (Lucreția Horvath) și autorul, complice, să aleagă un cuvînt care insinuează că ar exista nebănuite solidarități spontane între natural și uman pentru protejarea cafelei. Tot așa, o poznă obiectivă - cocorii plecând - / vântul scoate căciula / sperietorii (Constanin Iliescu) – și o vorbă potrivită, de fapt o expresie consacrată, pot să dezvăluie un gest de incredibil respect între cele fără de grai. Autorul nu face decît să observe ceea ce se întîmplă, dar știe să folosească vorbele care deconspiră prezența neașteptată a unei intenții aproape omenești.

E adevărat, autorul intervine o leacă în regia faptului atunci cînd îl pune în ramă: prima ninsoare - / tremură-n strai de vară / sperietoarea (Argentina Stanciu); prima ninsoare - / cu voal de mireasă și / fata bătrână (Cezar Ciobîcă); prima ninsoare - / haina cerșetorului / fără nici un petec (Valeria Tamaș). O minimă transfigurare în compunerea tabloului și în numirea unor lucruri strecoară în imagine un pic de empatie sau de compensație, fără să uite și un dram de ironie binevoitoare.

Cînd umorul se-ngroașă, ca în poemele senryu patente: ziua de Ignat – / în sfârșit Ghiță curat / iar noi ca porcii (Roxana Dumitrache), omul nu mai stă deoparte și, implicat fiind, nici nu mai e iertat. Iar jocurile de cuvinte preiau controlul: cazan de țuică – / proprietarul vorbește / alambicat (Petru-Ioan Gârda). Alambicat, adică excesiv de subtil (în serpentine) și, prin urmare, greu de înțeles pentru că i se-ncurcă limba-n gură.

Dacă în scrânciobul din nuc - / vântul leagănă domol / amintirile (Constantin Iliescu) atmosfera este una de o delicată împăcare, în niciun clipocit - / o barză È›inând în plisc / broasca lui Bashō (Violeta Urdă), nemiÈ™carea este încărcată de o tensiune bine strunită, în timp ce în È›urÈ›uri picurând - / nicio veste încă din / blocul operator (Cezar-Florin Ciobîcă), desprimăvărarea de afară pare să fie, pentru nerăbdarea celui ce aÈ™teaptă cu sufletul la gură, doar o suită sincopată de spasme. Juxtapunerea subminează aproape singură rezerva, distanÈ›area, discreÈ›ia. Ceea ce se întîmplă – plouă cadenÈ›at - / sângele-voinicului / lângă tranÈ™ee (Violeta Urdă) – este adevărat în ambele sensuri, lîngă floare È™i-a vărsat È™i soldatul sîngele, iar poemul se încarcă de tensiunea ambiguității spusei.

Gustul grupului a virat însă spre poeme și mai picante. Dau cuvîntului un sens cît mai apropiat de ideea de condimentare apetisantă și nu de picanterie indecentă sau frivolă. Poemele din această categorie au de obicei un joc de cuvinte: prima ninsoare - / căpătând greutate / pânza paingului (Vasile Conioși-Mesteșanu), o inversare de perspectivă obținută prin oglindire: amurg pe iaz - / fără zgomot coboară / fulgii în cer (Cezar Ciobîcă), un evident pivot alegoric: spitalul de ochi - / încet, încet răsărind / din nou stelele (Vasilica Grigoraș), un apropo la similitudinea înfățișării: sarmale de post - / tare înfofolită / și cerșetoarea (Vasile Conioși-Mesteșanu), sau a coloritului: prima ninsoare – / mama așterne pe pat / plapuma albă (Petru-Ioan Gârda). Jocurile de cuvinte, elipsele elocvente, schimbările de viziune conlucrează fructuos cu situațiile prezentate.

Mai pregnante, mai pronunțate, mai iuți, mai pișcătoare în această privință sînt poemele care apelează la expresii atît ca surse de inspirație cît și ca mijloace tehnice. Expresiile sînt acele îmbinări de cuvinte încărcate cu expresivitate și conținut afectiv al căror înțeles este relativ independent de înțelesul individual al cuvintelor alcătuitoare luate izolat. Este de departe mai încîntător să spui că un lucru se face doar de formă, pentru a salva aparențele sugerînd asta printr-o formulare codificată expresiv: pomenirea morților - / miluind orbul / de ochii lumii (Ildiko Juverdeanu). Pentru că n-o spui tu, ci o spune înțelepciunea și umorul limbii la care doar faci apel. Să folosești simultan, și la propriu, și la figurat, un cuvînt care vorbește și de cîntecul tremurat și intermitent, și de modalitatea înceată, puțin cîte puțin, de plată: chiriaș sărac - / un greiere plătește / cu țârâita (Constanin Iliescu). Gluma e mai savuroasă cînd, la fel ca mai sus, aceleași cuvinte pot fi citite cu două înțelesuri: trotuar sticlos - / nici nu-ți vine să crezi / câte calcă strâmb (Vasile Conioși-Mesteșanu). De multe ori formularea este suficient de ingenioasă încît folosește două expresii diferite legîndu-le armonios și făcînd haz de necaz: zi de pensie - / la piață un nod în gât / și trei la batistă (Violeta Urdă). Nimic direct despre mercurialul exorbitant sau despre meschinăria pensiei, doar nodul în gît mărturisind reacția de sufocare la constatarea prețurilor prohibitive și cele trei de la batistă trădînd incapacitatea de a te hotărî să deschizi portofelul. Postul (în sens de restricție alimentară, dar și de slujbă) dă naștere la o alegorie de zile mari: cuminecare – / postul cel mare ținut / cu dinții de șef (Rodica P. Calota), cu atît mai mult cu cît deconspirarea se face abia la ultimul cuvînt.

O capodoperă a acestui tip de poem este poemul Vasilicăi Grigoraș:

steagul arborat / de florile mărului - / speranța în plop

Recurgînd la expresia de florile mărului, autoarea nu s-a rezumat doar la a reitera ideea de gratuitate a unui gest, ci, prin felul în care a plasat-o, a mimat și o imposibilă înălțare a unui drapel aninat pe fragilitatea, acum înțeleasă la propriu, a unor delicate flori de măr. Gestul este demascat și la propriu, și la figurat ca unul nu atît zadarnic, de o inutilitate poate naivă, ci ca unul mai mult ca sigur interesat și ipocrit. Fățărnicia însă, acum o putem spune pe față pentru că arborarea steagului a fost dovedită ca o înșelăciune, compromite viitorul, nădejdea că patriotismul afișat ar fi unul autentic. Speranța în plop vrea să spună că ea e imponderabilă, aeriană, inconsistentă. Frumusețea poemului constă, pentru mine, în felul în care obiectivitatea celor două expresii construiește cu detașare un dialog profund mîhnit. Dacă ne amintim însă și de poemul lui Șerban Codrin, merii în floare - / am totul dinainte / pe masa goală, simțim intruziunea steagului patriotard ca un atentat vulgar și stupid la adresa poeziei suverane.

Poemele senryu schimbă cu ușurință macazul unor sintagme în funcție de ce urmează după kireji: vremuri de război - / întors prea devreme / din delegație (Dan Norea). Recitind poemul prima parte se reduce la un conflict casnic. Și expresia ce urmează are o dublă aluzie, fără de care poanta n-ar fi înțeleasă: pândă de noapte -/ mă mai scoate din pepeni / câte un câine (Vasile Conioși-Mesteșanu) – pîndarul doarme tun între pepeni. Liderul grupajului este concurs de bărbi – / locul întâi s-a câștigat / la mustață (Petru-Ioan Gârda), în care umorul e regizat cu o tehnică impecabilă. Tot apelînd la o expresie reciclată ironic, poemul următor acordă o neașteptră revanșă dezmonșteniților soartei: noapte de mai - / cerșetorii dormind în / puful plopilor (Vasile Conioși-Mesteșanu). În schimb, poemul următor este o satiră savuroasă, prin aluzia atît a expresiei, cît și a cuvintelor din care e construită, a proverbialei nepăsări a sătenilor: vremea fânului - / claie peste grămadă / țăranii-n bufet (Petru-Ioan Gârda).

Deși poemele haiku nu-și propun să influențeze fățiș atitudinea cititorului, felul în care cel care urmează menționează o postură umană - petale de magnolia / pe banca din parc - / stau în picioare (Claudia-Ramona Codău) – dă de înțeles că e vorba de una plină de o repectuoasă reverență făcută celor contemplate. O asemenea empatie poți vedea, dacă ești vizionar, și în lumea necuvîntătoarelor: podul șubrezit - / până și fluturii / îl trec pe rând (Valeria Tamaș); întâia brumă -/ învelită de frunze / luna de pe lac (Vasile Conioși Mesteșanu).

Lucrurile pot lua însă, chiar dacă din întîmplare, și o turnură absolut paradoxală și de-a dreptul neverosimilă: stradă în lucru – / picamerul oprit să / asculte mierla (Rodica P. Calotă). În cazul de mai jos: un fluture alb / mi s-a așezat pe piept – / abia mai respir (Petru-Ioan Gârda), respirația e însă îngreunată doar de emoție și de grija de a nu deranja fluturele. Motivul care-l mișcă e deconspirat și în alt poem al autorului: un fluture alb – / toate pozele mi-au / ieșit mișcate (Petru-Ioan Gârda).

Atitudinile umane în fața unor explozii de splendoare vitală, deși par uneori bizare, sînt mai degrabă pilduitoare. O fi bunica nițeluș cam zgârie-brânză, dar de data asta parcă are dreptate: cireși înfloriți – / prin casă bunica / mai stinge din becuri (Petru-Ioan Gârda).n pic mai drastică intenția și dăm în viziune: lămpile stinse – / sub caișii în floare / nopțile albe (Magda Vlad). Sau ca în aproape ziuă – / o creangă înflorită / luminând geamul (Ana Urma), unde aproape nu se referă la alternanța noapte-zi, ci la transfigurarea nopții. Nici fragilitatea tenace și poate pilduitoare a florilor nu este însă ignorată: nopți fără lună – / doar o gherghină albă / luptă cu bezna (Rodica P. Calotă).

Chiar și lipsa este o atitudine care poate mărturisi admirația: absent la cină - / urmărind deschiderea / florii de cactus (Argentina Stanciu). Cu o calificare șugubeață, situația de mai jos pare chiar dezirabilă: zi de post negru - / îndestulat de mireasma / florilor de prun (Cezar Ciobîcă), dar postul nu mai e o înfrînare ci o condiție sine-qua-non la care consimți pentru a nu altera savoarea miresemelor care te satură.

Elogiu spontan, uimirea estetică e mai economică, ea satură doar din priviri și nu mai irosește inutil nici măcar biata coală de hîrtie: flori de gheață - / rămasă neatinsă / coala de desen (Cezar Ciobîcă) sau descurajează încercarea de a concura cu cîntăreții autentici: ciocîrlia - / păstorul își lasă / fluieru-n traistă (Cezar Ciobîcă).

Uneori tăcerea, chiar și ranchiunoasă, ne poate îndemna să percepem pildele de neașteptată blîndețe pe care ni le oferă cele fără de grai: ceartă din priviri – / umbrele noastre se-ating / fără ranchiună (Ana Urma). Doar un pas mai departe: singur prin curte / vorbind cireșilor – / spovedanie (Ana Urma) poți găsi în tăcerea acestora un interlocutor legitim. Și poate un remediu sau măcar o compensație pentru vicisitudinile vieții: flori de păducel - / deodată mai potolit / ritmul inimii (Argentina Stanciu); flori de liliac – / a revenit căldura / în ochii mamei (Petru-Ioan Gârda); magnolii cu flori - / mai suportabil parcă / reumatismul (Petru-Ioan Gârda); buchet de liliac - / o perioadă-mi trece / dorul de mama (Vasilica Grigoraș). În anumite clipe, realitatea pare să nu mai fie atît de neînduplecată: teatru de război - / explozia teilor / amână atacul (Petru-Ioan Gârda). Sau poate că ciudatul armistițiu doar coincide cu violenta izbucnire a miresmelor de tei. De data asta, neîndoielnic, ceea ce se întîmplă iradiază și molipsește: cântec de greieri – / câtă liniște-ntre noi / în seara asta (Oana Gheorghe). Iată că există sunete privilegiate, făcute parcă să promoveze, să sublinieze și să amplifice tăcerea.

Sînt surprinse însă și manifestări în care solidaritatea cu ființele nevinovate gata să fie sacrificate este mai fățișă: cuțite lucind - / sub patul copiilor / mielul de Paște (Petru-Ioan Gârda); pauză de prânz - / hingherul își împarte / pâinea c-un cățel (Constanin Iliescu). E adevărat, în ambele poeme este vorba de cîte o situație care mărturisește empatia în acțiune.

Un poem remarcabil, sugerează, fără să iniste, ușor ironic, o întîlnire spontană semnificînd un fel de tragere de mînecă: singur pe drumeag - / puful unui scaiete / dă peste mine (Luminița Ignea), o mustrare din fugă: nu vezi că nu ești singur! Spargerea clepsidrei devine prilej pentru împlinirea unui timp autentic, de calitate: clepsidră spartă - / miresmele de tei / îmi umplu timpul (Cezar Ciobîcă). Numai cînd nisipul nu mai curge otova, timpul se poate umple de cel mai ciudat și consistent liant – o mireasmă.

O bună parte din poeme, în contextul în care de multă vreme România este în tranziție de la sat la oraș, mărturisește nostalgia după alte vremuri. Poate fi regretul celui plecat din locul de baștină în fața unui vechi fetiș de care nu se desparte: dorul de casă – / într-un plic îngălbenit / tot universul (Carmen Duvalma). Poate fi tristețea în fața lucrurilor care și-au trăit traiul și a ireversibilității timpului: clepsidră veche - / azi nimeni nu mai are / timp să o-ntoarcă (Cristina Oprea Young). Poate fi doar tabloul degradării iremediabile a satului natal: tot mai rar gardul - / urzicile iau locul / ulucilor (Valeria Tamaș); vechile trepte – / doar buruienile mai / ajung până sus (Grigore Chitul) și a inevitabilei sale părăsiri: casa bunicii - / doar ploaia mai umple / blidul câinelui (Valeria Tamaș); curtea bunului - / doar umbra nucului mai / umple pridvorul (Cristina Pârvu). Imaginea din poemul următor este, alegoric, și aceea a unei lumi istovite, aceea a satului, în preajma dispariției: amurg de vară - / cu coasa-n spate, umbre / cu mers ostenit (Elena Victoria Glodean). Ca un fel de pregătire pentru un deces anunțat, poemul de mai jos spune cu o ironie amară, fără menajamente, totul: ogor nelucrat - / bătrâna caută-n târg / grâu de colivă (Luminița Ignea).

Lucrurile pot fi însă resimțite și în registrul mai împăcat al unei restaurări miraculoase a atmosferei de atunci: aroma pâinii – / amintirea bunicii / în toată casa (Carmen Duvalma); Dragobetele - / în odaia bunicilor / miros de măr copt (Luminița Ignea) sau al unei compensații paradoxal senine a nimicirii: zid în ruină – / din loc în loc peticit / cu bucăți de cer (Magda Vlad).

Sînt însă și poeme care par să se nutrească din energia nesecată și nevinovată, dispusă la neașteptate ghisușii, a celor ce pur și simplu se întîmplă: linii de șotron - / boabele de grindină / saltă vioaie (Dan Norea); liniștea nopții - / piticii din grădină / primind castane (Cezar Ciobîcă); noapte veselă – / un greier țârâind / în tomberon (Ion Cuzuioc). Ele ne centrează nu doar privirea ci și dispoziția sufletească și spirituală pe candoarea jucăușă și inepuizabilă a lumii. Pe momente care se eternizează printr-o ciudată sfidare a obișnuințelor: lună pe apă – / în van se străduiește / râul s-o care (Rodica P. Calotă); nucul desfrunzit - / soarele umple iarăși / toată fereastra (Valeria Tamaș) sau, nenumite, pe puterea lor miraculoasă: ceas înzăpezit - / în afara timpului / întâlnirea lor (Ana Drobot).

Grupînd poeme pentru a ilustra tendințele cele mai semnificative ale autorilor în compunerea lor, nu am dorit să selectez (fățiș) haiku-uri ale tuturor participanților la volum. Constat totuși că poemele alese aparțin unui număr statistic mai mult decît relevant – 25 din 36. Pentru că nu am scos în evidență decît calități care făceau ca poemele să semene, rezerv ultimele rînduri ale textului pentru a spune mai multe despre un poem care mi se pare foarte bun, exemplar pentru intențiile unui haiku:

bătrân la azil –
cutele scrisorilor
aproape rupte

(Petru-Ioan Gârda)

Poemul reușește să nu supraliciteze ceea ce spune în prima parte. Bătrîn la azil, ca și multe alte asemenea scurte notații aflate pe pragul unui clișeu al lamentării, reprezintă un pericol de alunecare în dulcegării și compătimiri lacrimogene. Alegerea unui amănunt oarecum eliptic pentru partea a doua este salutar pentru sobrietatea poemului. Atenția cititorului este focalizată pe ceva banal și derizoriu: cutele aproape rupte ale scrisorilor. Doar ele, fără cea mai mică intervenție retorică, vorbesc despre repetata lor citire și despre frecventa despăturire și reîmpăturire. Despre inexistența unui alt interlocutor. Primul impuls emoțional a fost surdinizat pentru a realiza echilibrul specific al unui haiku – discreția neimplicării.