Sibiul biruit de frig a primit o vizită călduroasă. Seara a debutat cu un moment inedit, la care nu s-a gândit nimeni, dar s-a întâmplat pur și simplu: cu un generalizat schimb de cărți între cei de față.

Prima a citit Ela Victoria Luca într-o distinctă marcă de noblețe și sensibilitate, sub semnul onorantului moto sub care și-a așezat poeziile ce aveau să fie citite: „De nu ar fi astăzi, în atrium, Sibiul, nici liniștea nu ar fi liniște, nici poezia vouă nu vi s-ar naște”. A citit din cele două volume ale sale: „Întâlnire în alb” din 2006 și „Insight” din 2007, precum și o serie de poezii încă netipărite, „fără volum, fără tipar”. O poezie a iernilor neîntâmplate ori a iluziei, a portretelor fin (psih)analizate, a unei memorii „an/esthesiate” sau dezacordate, a căutării „dublului închis”, texte care au subjugat sala, probabil o „moară de trup” care ne măcina.


Ela Victoria Luca, Adriana Lisandru

Adriana Lisandru m-a păcălit. Mi-a spus că are emoții, că n-a mai citit niciodată în public, că nu știu ce, dar interpretarea ei a fost una de mare rafinament. Curând s-au conturat dimensiunile unui nou spațiu. În jurul ei începuseră să se rotească lucrurile unei lumi frumos poetizate, ca o „ghindă de aur”: colonade de sprijin ale cerului, o distanță de „trei solzi”, câte un descântec pe alocuri, scrisori evanescente ori chiar un taxi ca pretext al visării. Au trecut pe-acolo în „zodia șopârlei”, sensibile surprinderi ale mereu inegalei lupte cu boala și suferința sau o poveste cu nuferi.


La o primă pauză Sandu Tarsia începea deja să arunce pastile

Pe Sandu Tarsia eu încă nu-l citisem și-mi amintesc că-n școala generală toți eram convinși că se va face explorator. În cronica primei seri spuneam că în sfârșit am reușit să-l scot din bârlog. Dar îl știam ca om și erudiție (pregătește două doctorate în paralel) și nu avea cum să scrie altfel, decât o poezie de calitate. Și așa a făcut. Sandu e fascinant când ascultă o poezie care-i place, și cât timp au citit fetele, ochii erau pe el, dar e și mai și atunci când citește. Poezia lui e total distinctă de ceea ce se scrie azi. Are o aparentă formă ludică, dar nu poți rămâne deloc la această părere când dai cu ochii de alambicate conexii interioare, ori sondări severe ale abisurilor umane, pretexte biblice prelungite în reflecții funciar ontologice. Privirea lui este întotdeauna înspre sinea lucrurilor, simțiri mereu ascuțite și treze, iar ochiu-i mistic arde tot ce atinge.


„Poezia mă conduce și eu o urmez” ne-a spus Sandu, ”și apoi privesc în jur să văd unde m-a adus”.

Pentru că nu a publicat niciodată, mai ales în spațiul internetic, care-i este completalmente străin, cu aprobarea lui Sandu reproduc aici două dintre poeziile sale. Nu garantez că le-am ales pe cele mai sugestive, îmi dau seama că tipul receptării mele nu este prea agreat aici pe site, dar sper să vă conving cât de cât.

Catedrala dintâi

Sunt după-amieze înecate în lumina lor
Când lumea rămâne închisă ca o catedrală
Cu spațiul curbat peste greșelile noastre.

Aproape ți-e frică să taci.
De durerea sunetului învins.

Și pașii calcă.
...Era o lumină uitată. De păduri limpezi.
Fără răspuns.


Text apocrif
(Panim = față; în ebraică un substantiv defectiv de singular)

Sunt tânăr și câteodată trist
dacă tu nu exiști?

Și cu toate acestea
nicăieri în spațiu nu mai am loc din pricina ta.

Tu nu auzi și nu te doare.
Eu însă înfig în tine aripe
(am multe: la glezne, la umeri, la tălpi)
Și deși tu nu mă vezi și nu mai știi de mine
eu te văd – ai față de fată, îngere.

Tu îngere, nu stai bine.
Am să mă lupt azi cu tine,
cu fața ta de fată,
ce oglindea în ea pe Dumnezeu.
Odată. Altădată.

Binecuvântează-mă și mă lasă
să-L văd de-acum pe Dumnezeu,
Care – tu știi mai bine decât mine,
nu are doar o singură față.

Rana pe care mi-ai făcut-o în coapsă
îmi vindecă rana din coastă.
Și așa a ieșit acest text plin de răni.

Față de cine
vei mai îndrepta de acum
fața ta de fată
nu mai vreau să știu, îngere.

Treci deci înapoia mea,
căci sminteală îmi ești
și Satana.

P.S. Acest text a fost cândva autentic. Semnătura de autentificare, indescifrabil, mai jos. După ani, l-am regăsit însă grav deteriorat. Și parcă asta n-ar fi fost îndeajuns: persoanele (cu)prinse în el au fugit, s-au evaporat, precum zăpezile de altădat’. De aceea, am salvat textul sub un alt nume (deși știu bine: numai numele contează) și așa l-am trecut într-o altă epocă. Acum însă, e un biet text apocrif fără valoare istorică certă.

Acesta a fost Sandu. Apoi a mai citit Camelia Silea, proză, simțindu-se restantă de la prima întâlnire la care a lipsit, Alexandra Ciorogar, poezie, și George Precup care are întotdeauna ceva foi prin buzunare. Cristina Voicu a citit trei poezii religioase ale Elei Victoria Luca, dezvăluind o față inedită a autoarei, și a încheiat Adriana Lisandru cu alte două poezii de-ale ei.


Ovidiu Tomulețiu, Mihai Maxim, Alexandra Ciorogar; Mihai Curtean, Sandu Tarsia, Iulian Csiki

Câteva discuții începuseră să se ivească printre citiri, dar s-au extins la final. Un laitmotiv al serii devenise un vers din poezia Elei, că „Revelionul nu există” și implicațiile aferente de peste 4 zile. Am vorbit despre inspirație, despre sentimentul simțirii fizice a ei (oau!, au fost câțiva de acord), despre real poetic și real empiric, despre interacțiunea lor, despre căutarea, găsirea și sesizarea lor. Despre ceea ce reușești și ceea ce nu reușești să explici din propria ta poezie. Despre poet și profet, despre revelație și „instalație”. Despre vulcani și lava poeziei și despre cizelare. Am fost cu toții de acord că „ne caută poezia pe-acasă și nu ne găsește, că noi suntem în Atrium”.


Atelierul de după: George Precup, Cristina Voicu, Adriana Lisandru, Camelia Silea

Nu știu cum a venit vorba despre zvonul trecerii umbrei unui copac, iar George Precup a scris în câteva minute pe spatele foii cu superba „Fiara-n fiare” a lui Sandu, o poezie pe care o semnăm cu toții aici, și avem în original și semnătura de accept spre publicare în cronică a Elei Victoria Luca, cu specificația „din suflet”:

Ca un copac ajuns la bătrânețe
de cercuri plin și zvon de corp
ce va ierna în moarte,
stă ea. Ca fiară!
Și nici că-i pasă...
În jur tot crește lumea
Și încântă
Ca un pământ născut din mintea Lui
Și asta-i totul. Fiară...
Dar ei...
Nu-i pasă.

P.S. Cu timpul, fluturii pe umerii ei răsunând ca niște alice

(SubSemnează: George Precup, Ela Victoria Luca, Adriana Lisandru, Camelia Silea, Cristina Voicu, Sandu Tarsia, Călin Sămărghițan, azi, 27 dec. 2008, Serile ArtGotice)

Mâine, o prelungire a serii de azi se va face la amiază în Muzeul Satului din Sibiu. Așa că, poate, va urma.