Anul 1967. Mijlocul lunii mai. Vineri. Zi de târg.
În mapa Mariei, era un pachețel pregătit din timp. Ieși de la școală și merse la piață. Acolo, o întâlni pe profesoara ei de desen.
- Ce faci aici?
- Duc la remaiat niște ciorapi.
O doamnă înaltă, sobră, întoarse capul și o privi pe Maria.
- În acest orășel, cineva remaiază…?
- Da, spuse Maria. O cunoștință a mamei mele.
Profesoara interveni. Îi spuse doamnei Florea că Maria este fiica directorului Școlii Ajutătoare și că mama Mariei este învățătoare.
- Te superi dacă te rog s-o întrebi pe doamna care îți remaiază dacă poate să-mi lucreze și mie? - întreabă doamna Florea.
- Cum să mă supăr? o întreb.
În câteva minute, Maria reveni.
- Ilonka neni e de acord să vă servească, spuse Maria, apropiindu-se de cele două doamne.
- Poți să vii la mine să-ți dau pachetul?
- Bineînțeles. Nu mă grăbesc. E abia unu și jumătate.
Maria o însoți pe doamna Florea în apartamentul ei de la etajul al doilea din cel mai nou bloc. Doamna Florea o invită pe Maria să șeadă, iar ea se duse în dormitor.
Era cald. Ușa dinspre balcon era deschisă. După ce privi tablourile, dantela de pe masă și bibelourile, Maria ieși în balcon. De acolo, se vedea curtea Comisariatului militar. În curte, mulți tineri gălăgioși. Căută un chip cunoscut.
Doamna Florea o găsi pe Maria în balcon:
- Cunoști pe cineva?
- Un prieten pleacă astăzi în armată. Nu l-am văzut.
- Dacă vrei, îi pot spune soțului meu să-l lase să vorbească cu tine.
Văzând chipul mirat al Mariei, zise:
- Soțul meu e maior.
Maria înțelese.
- Nu știe că sunt aici. N-am vorbit cu el de mult timp.
- Vino la ora șase și am să-ți spun ce trebuie să faci!
- Voi fi punctuală!
La șase seara, Maria sună la ușa apartamentului familiei Florea. Îi deschide doamna. Era veselă.
- Du-te la poartă! Santinela știe despre ce e vorba. Spune-i că-l cauți pe prietenul tău!
- Vă mulțumesc!, spuse veselă Maria.
- Și eu îți mulțumesc pentru ceea ce ai făcut!
- Bună ziua, mai zise Maria și alergă pe scări .
La poartă, anunță că îl caută pe Vasile.
În câteva clipe, Vasile veni. Era vizibil stânjenit. Se întreba, în gând, ce vor spune cei care îl vor vedea din nou cu Maria.
- Putem face câțiva pași împreună. Trebuie să mă întorc la ora 19.
Maria se întreba: ,,Ce-am putea vorbi o oră?’’, iar Vasile se întreba: ,,De unde atâta curaj?’’. Știa că Mariei nu-i pasă de ceea ce vorbește lumea. În fond, obținea aproape întotdeauna ceea ce dorea.
Þi-am adus o poză. Luni, fotograful ne-a adus pozele pentru tablou și sonetele. Þi-am scris ceva pe dosul pozei, zice Maria întinzându-i un plic. Dacă vrei poți să-mi scrii.
Se plimbară prin centru, dar se despărțiră înainte de a se încheia ora. Și-au dat mâna, zicând:
- Armată ușoară!
- Succes la bacalaureat și la admitere!
Frumoasa zi de mai s-a încheiat mai frumos decât și-a imaginat Maria. O doamnă, un domn și puțin noroc i-au arătat că și în armată sunt oameni cu suflet.