#De multe ori, privind in sufletul meu, mi se pare ca stau in fata unei case cu obloanele trase si cu usile inchise. O mana necunoscuta a scris pe o hartie, in colt, la poarta: Plecat fara adresa!.# Ma uit in oglinda...si nu reusesc sa ma vad. Zaresc un chip care parca mi-e cunoscut, insa nu ma zaresc pe mine. EU...am uitat cum e sa ma mai privesc, m-am pierdut. Incerc sa ma regasesc in dulceata viselor insa totul e acum zaharisit. Materia s-a inclestat, formand un precipitat al unui suflet inchegat de durere. Si totusi...ma uit iar in oglinda, si iar, si iar... Tot ce vad nu e decat o ramasita din ceea ce am fost odinioara. Totul e putrezit in mine.
Soarta mi-e condusa de valurile marii, in care vaslele nu-si au rostul. Am pierdut controlul. Oare am incetat sa mai sper? Nu. Apa ma conduce spre zarile albastre, spre implinirea unei karme absolute.
Incerc sa reintru in ciclul samsarei, sa ma nasc din nou, sa ma revad din nou, sa simt iarasi sarutarea luminii, ultima intruchipare.
Ma doare sufletul. Insa nu simt durerea. Am incetat sa mai traiesc. Respir doar pentru a putea da lumii din fiinta mea. Un gand al unui suflet insingurat, prin ale carui labirinturi m-am ratacit. Am incercat sa evadez, insa toate drumurile duc in acelasi loc. Ma invart in cercul vicios al constiintei, pierzandu-ma in vartejul apelor. Simt golul care-mi inunda intreaga fiinta, furia valurilor lui, si, deodata, mi-e frica sa nu ma inec. Simt apa... simt unduirea valurilor ce-mi mangaie trupul , vad lanturile ce se formeaza in jurul meu, ferecandu-mi intreaga fiinta.
Ma privesc intr-o molecula de apa....Incerc sa deosebesc omul de animal, sa-mi lepad instinctul si sa ma las numai in voia fluidului materiei nevazute, in voia sufletului ce nu poate fi atins. Insa, eu mai cer o sansa, intind mana spre acel ceva ce cred ca exista.... Mai am speranta...ce vis frumos....cred ca insasi viata mea e un vis....mi-ar placea sa cred ca a fost un vis urat, insa e doar visul mortii eterne.
Ochii mi s-au inrosit, sufletul mi-e ars de focul disperarii. Apa isi azvarle tentaculele de caracatita, vrand sa-mi rapeasca trupul de lut incins.
Sangele mi se scurge prin vene cu o presiune noua, rupand orice stavila in calea lui. Imi zvacneste trupul de plumb topit , apa mi-a sfasiat aripile, nu mai am cu ce sa ma inalt.
Dar am visat sa zbor....nu-mi va fi greu in noaptea de smoala sa ajung la tine..la mine...
Eu sunt o farama din calatoria sufletului meu, si o sa-l eliberez de povara trupului.
FIN: Am incetat sa mai respir.