Decizia lui Assante

Motto: “…, acolo la Operă am zărit-o pentru prima oară pe prințesa de Petit-Columbes, care, din greșeala mea, este, acum, mama femeii-obuz de la Coliseum, din Londra”
A.P. de Mandiargues, Mormântul lui Aubrey Beardsley


I. O scenă scrisă la maturitate. Marcelle de X. Sosirea

În seara zilei de doisprezece martie 1935, în jurul orei șase și jumătate, i-am dat cinsprezece franci bacșiș șoferului de taxi care îmi cărase cufărul minabil și rocambolesc, ce avea să mă însoțească în falnica și nemăsurata Călătorie aidoma acelor patrupezi domitieni care se lasă doborâți de foame pe mormântul stăpânilor, prin tot Parisul cu mașina-i micuță cât o coajă de nucă. Șoferul avea chipul smead și slut, priviri pe potriva bunăvoinței sale de gal fumegos și umerii pătrățoși ai lucrătorilor înlănțuiți de Republică în beciurile de la Toulouse. Blond, ar fi fost un demon salonard. Așa nu părea să fie decât un brigand, unul pe care-l cadorisești grabnic ca să nu-și vâre șișul în tine. Purta un sacou de tweed lăbărțat, plin de petice uleioase și o șapcă de piele după modelul greviștilor domnului Plustôt. Înhățase banii mormăind ceva aducând mai degrabă a flamandă decât a franceză, mă contemplase chiondorâș preț de o clipă și se pitulase cu o agilitate de lynx în Citroenul lilliputan. Gara era inundată de lume iar peronul trezea senzația neliniștitoare a unei scufundări tacite, deși disperate, sub apăsarea impresionantă, meticuloasă și mortală, a cuferelor ghintuite, a valizelor uriașe cu mânere englezești, cauciucate, și colțari metalici, unși cu vaselină de mâini grijulii, cărora li se adăugau, în plăcuta degringoladă a acestui Babel funcționăresc, arhitecturile curgătoare ale unor boccele doldora de cofeturi. Banda îngustă de astfalt, delfin istovit dar răbdător, își încordase spinarea vânjoasă și, cu un ultim efort, amenința să-i azvârle pe cutezători. Călărindu-i țeasta cu nepăsare, domni subțiri, acele lichioruri masculine vag intelectualizate ce fac fală cramelor nobilimii, gătiți cu imense batiste lilas, pomădați cu vana recunoștință a unei juventuți carnavalești, sporovăiau de zor. Câțiva inși piperniciți, cu aerul precaut al poeților moderniști, făceau curte cuconițelor nostime de primprejur; gesturi politicoase de zăvozi flămânzi pieptănau norii călduți ai Îmbarcării viitoare. Emoția arunca dopuri de șampanie în văzduh cu agerimea unui nibelung. Într-un colț, firește, solitarii cei încruntați fumau pătimaș și se prefăceau cinici. Deasupra tuturor, în chip de Buddha mecanicesc și inutil al unor pocăințe false, bine înfipt în acoperișul de țiglă roșie al gării, un orologiu burduhănos, copleșit de amorași rubiconzi din metal auriu, ticăia sugrumat. Religia orelor sale astmatice lăsa să se înțeleagă cum că fusese zidită in joacă. Lângă el, o cioară virtuoasă, animal sacru, fonetic aproape, al Prevestirii, își ronțăia voluptuoasă penele. Mult mai jos, adăpostit de colonnade dintr-o marmură cenușie, suspectă, înfoiat ca un cocoș de Trapezunt în uniforma-i vișinie, plin de fireturi sibiline, republicane și bonapartiste la un loc, îndijmuit, în cele ce urmau drăgălașei sale uniforme, în două superbe cizme albăstrui, ca două fântâni cerești din puf de ornitorinc, un falnic impiegat își răsucea mustețile. Pe pieptul moale de bursuc al acestui omnivor al drumului-de-fier se răsfăța, în bala ei cristalizată din argint, sublima Cruce de Onoare a imperativelor Plecării: un fluier zdravăn și lucios, un cântăreț fălos al Sindicatului Mișcării. Rembrandt s-ar fi înnebunit să îl picteze pe hunul ăsta zăpăcit. În lipsa lui, mulțimea cea nerăbdătoare și nemiloasă îl înghesuia. Eroul înghiontit se resemnase. Plutea deasupra noastră cerul clar, cu demonismul abia potolit al unor zări chinuitoare și pustii. Cum m-am aprovizionat din timp cu țigările fine ale unei contrabande provinciale, am privilegiul de a-mi deschide, învăluind în moliciunea gestului o plictiseală mincinoasă și încântătoare, tabachera. Dezvălui viciul ușurel, în cambuza Păcatului trupuri învelite în lințolii proaspete dorm ferice, surâd blazat, căci doamne apetisante, flaubertiene și carnale până peste poate, șoptesc in juru-mi preocupate, apoi aprind căpița dantelată a unui tutun francez cu panglicuță marinărească de Vendome, slujindu-mă de un amnar aproape magic: o luminiță de fosfor pur țâșnind din buza împietrită a unui Pinochio de fildeș bizantin. Dar cumpărat dintr-un bazar venețian de unicul explorator al familiei mele, un străbunic excentric și-un crai notoriu. Eterul, aerul inteligent, catifelat, al unor tinereți experimentate mă drapează grabnic. Par un al doilea Radiguet, impenetrabil, diamantin. Și sunt stârnit la culme. Căci port în arhipelagul valizelor mele și în Oceania prea puțin explorată a unui suflet vulturesc, alături de mătasea zeloasă și impudică a cămășilor rococo, de stofa molcomă a costumelor cu nasturi de bagá și despărțituri adânci sub etrava umerilor, în profunzimea stratului de lac protector al pantofilor ori poate printer gelurile omnisciente și rău mirositoare ale truselor de toaletă, în miezul chininei și-n ligoarea eterului, acolo, în solilocvul personalității mele mobiliare, în epicentrul bagajului meu colosal, port așadar, cu pioșenia ce-o închinăm necunoscutului revoltător și cu acea obrăznicie sfruntată numită când curaj când nesăbuință, ademenirea înfocată și bezmetică a unei atari Călătorii. Frânghia de spânzurat a Peregrinării arde pierdută în ceara banală a ființei mele și în voluta leneșă a tuturor viselor. Se împlinește anul de când îmi doresc să pot pune piciorul în gară ducând la piept, în nara vătoasă, imberbă, a portofoliului fistichiu dăruit de ființa aceea apoasă și nespus de maternală a verilor mele de licean, tante Luxandre, biletul lucios, din carton poleit, ce mă îndreptățește la o cușetă de unică folosință în trenul internațional no. 169 al Companiei Republicane. Defapt, nu sunt decât un provincial însetat după vilegiatură, un inocent doborât de narcoza premergătoare dezvirginărilor sociale, un satir poetic al tărâmului daphnic unde fecioare pofticioase și orbite se vor lăsa pătrunse de ploaia divină a rodului meu inepuizabil. Iată-mă momentan pe peron, trăgând cu poftă în piept, printre vălătucii tămâioși ai țigării, izul abulic de cărbune și lemn ars, unda olfactivă a Călătoriei, a nesățioasei Peregrinări. Sunt pus în mișcare de arcul mental al unor viziuni sagace, de o destindere fortuită a tuturor săgeților istoriei mele adolescentine și mizantrope. Acum trei luni și jumătate aveam în podul palmei unghiile boante și pernițele rozalii ale unor degete transpirate. Duceam de braț, chiar atunci, prada zemoasă și eonul purgativ al Mariajului Francez: domnița crudă și voinică, parșiva fiară de budoar cu-n nume indolent de Iphigenă, Marcelle, Marcelle de X. Iar pe sub merii parfumați, în izul fetal de Beaujolais al studențiilor domoale ale Somnolenței, o sărutam plin de istov pe-această Albertină pocăită, cu câlți de aur subsuoară. Alături, Liceul Armurierilor, obscura citadelă de mortar a unor robespierri priapici, ne pecetluia cu umbra sa urât mirositoare mozolelile gângave. Și îmi scrisese falnic și nerod, pe foi cu monograma acidă a unor muște tembelizate de abisul cel văratic al Caniculei, fostul meu șef, o cuțaridă dornică de preamărire. Ajuns, pe drumul tarasconesc al plecăciunilor măiastre, redactor-șef al “Suliței”, ziar doborât cu vehemență la pământ de crizele periodice ale unei înfricoșătoare Gonorei a Finanțelor, pe care îl disprețuiam și îl citeam în fiecare zi. Dar ce-mi vestea netotul, cu litere de-o șchioapă?! Ce altceva decât sublima, fantasmagorica, infatuata și diabolica Vilegiatură Națională, voiajul cel împărătesc cu trenul cel mai nou din lume, trenul sublim și absolut, ultramodernul pachiderm ’69 al Companiei franțuzești. Serioșii domni, notarii, tapițerii, băcanii, spițerii, logofeții Cântarului, popii și dascălii trecuți de anul muced al seminariilor bolânde sunt invitați! Veniți, voi, doamne îmbufnate, matroane crâncene ale psaltirelor bisericești, voi, grații crețe cotropite de spurcăciunea Singurătăților pioase, vă faceți loc în rându-ntâi! Domnițelor, suave arătări însuflețind cam anevoie peltica pianină din crupa unei camere boltite de capelă strămoșească, zâmbiți, încuviințați odat’! Lumea Modernă vi se va dezgoli. Italia, onorat public, Veneția, Milano, apoi Corsica și Sardinia. Urmează, de-a valma, Elveția, Spania, Turingia. Palatele dogilor cerșesc mântuirea călcâiului francez. Gușile Maeștrilor Cântăreți zuruiesc fericite, broaște râioase pe brocartul domestic al unui Goethe spectral cu alura rituală a unui burduf dezgolit. Dați târcoale Universului! Trenul 169 ne va purta în slăvile necuviinței, cele mai dulci dintre toate. Marea Călătorie Națională. Voiajul care-ți braconează sufletul. Nu m-am putut împiedica să nu solicit, pe dată, un bilet. Tata, iezuit lucid, ascunzând în catedrala impenetrabilă a inimii sale de grenadir fantasme intraductibile, s-a arătat întrutotul de acord, mama a lăcrimat puțin, descurajată, însă abilul ei matriarhat și-a descuiat neputincios lacătele inefabile și roditoare ce se-ngrijiseră perpetuu de amara mea supraviețuire. Vivat! Voi pleca! O, voi, poeți țuguiat de romantici! Bine-ați mai brodit-o cu călătoriile antemaritale. Þigara, paznic mut al gândului, s-a sfârșit, iar nitul de scrum care-mi îngreunase degetele neatente se prăvăli deodată aidoma unei ancore de rumeguș înspre plaja plumburie a unei catarame de pantof, trezindu-mă. Cu-n gest de cocostârc, abil și grațios, foșnindu-mi penele de stofă, azvârlu filetul hâd, carbonizat pe jumătate, al muștiucului drept în hârdăul de piatră destinat de arhitecți răvășiți de gloria licitațiilor oneroase isprăvilor de felul acesteia. Sunt încă un mic cabotin la plimbare. Aiurea, guri slobode de vardiști bacalaureați fac contrabandă cu sunete tari pe din dosul ghimpilor cărunți ai unor mustăți infuriate. Pe peronul unor asemenea momente nu se sughite famelic nicidecum. Se zbiară mai degrabă, căci hrana abisală a Peregrinării slujește numai burdihanelor ghiftuite. De câtva timp, un domn tinerel, cu alura rectilinie și liniștitoare a unui creion, îmi tot dă târcoale zâmbitor. Nasul îi este lung și ascuțit aidoma unui deget acuzator imortalizând în carmin marmorean Tragedia cântatului la pianolă. Cocostârcul costumat în piper englezesc pare să îl incite nemaipomenit de tare pe acest personaj deșirat. Întrevăd alchimia logopedică a prezentării unor piese din conclavul trusei de geometrie. Foarte urât din parte-mi. Necunoscutul poartă cu vigoarea unui perete stâncos, în miezul de Orogen al peșterilor puțin frecventate, trupul descărnat al unui liliac de promenadă; o creatură, zice-se, friabilă, afișată de costumieri pricepuți în vitrinele lor cu manechini prăfuiți, și cărora clientul îi acordă titlul de papion al garderobei sale neîncăpătoare. Așa cum sunt alintate uneori gorilele cu nume de fetițe. Individul a ieșit pesemne de curând, în felul inimitabil al creioanelor oblojite-n vinarsul mătreții la adăpostul unei urechi grăsune de tâmplar, de sub puntea încinsă a unui fier de călcat. E reavăn de-atâta spălat și aerian de-atâta pomădat. Miroase fin și sofisticat a mixturi din trandafiri de Burgundia și măzăriche de Neapole. O aură incasabilă de parfum îl eterează ca pe-un arhanghel în concediu. Mă privește prietenos și eu îl privesc ca pe-un vapor de cabotaj, transportând intruși gălăgioși pe plajele Solitudinii. Hector Malot, urgisit de eczema literară a Modernității, răstoarnă corvete la Dieppe. Necunoscutul are fruntea albă a perinelor răcoroase în dupăamieze pustiitoare, sprâncene subțiri și mâncate de molia intransigentă a atavismului, iar gura aprinsă sub uitătura feroce a unui soare sodomit, cu buze tremurătoare de friptură sfârâind în tigaie, lasă loc liber unor dințișori insolenți de felină. Într-un cuvânt, un tânăr pe cinste, tocmai potrivit de luat pe sus și adăpostit cu-ncrâncenare în odăile lăcuite de la Malmaison. Aș vrea să casc și să-i întorc spatele. Sunt un nătărău, m-am convins în nenumărate rânduri. Urăsc să împart darurile fundamentale cu toți acești nechibzuiți feciorelnici. Urăsc serbările fățarnice, dintotdeauna. Să bem și să murim deodată, e pe gustul meu!
- Mă scuzați, domnule, credeți că … trenul va întârzia?!
Nedumerirea mă trosni, pe nepusă masă, cu palma-i noduroasă de oștean. Exista, iată, pe partea franceză a lunaticei Lumi Moderne, o ființă din carne, oase și sfinte galicisme care se mai putea îndoi de faptul că Marea Călătorie Națională, festinul vilegiaturesc al “Suliței”, era imposibil de intârziat, că pregetările nevolnice, retragerile rușinoase dintr-astă cavalcadă furibundă de mezeluri însuflețite de răcnetul odios al Istoriei, nu puteau fi duse până la capăt! Ce să-i răspund?! Mă simțeam deposedat de republicana dezabuzare a lui Marat, “Sunteți un bou, cetățene!” devenise interpelarea desuetă și zadarnică a unor lumi expiate. Tinerelul aștepta politicos. Nici un rid nu-i umbrea figură senină, nici un norișor nu-i lăcrima cuviincios în coada ochiului. Dacă mâinilor sale subțiri, învelite pe tăcute de paloarea mormântală a cețurilor nordice, mâinile sale englezești, cu articulații artritice, îi tremurau, acesta era, cu siguranță, efectul nefast al nerăbdării de a începe Călătoria și câtuși de puțin o autoflagelare a imbecilității. Eu însumi, latifundiar tenebros al cinismului, tremuram, ațâțat. Imbecil, la rându-mi. Căci, răstignit de bocaporții unei timidități neverosimile, caracatiță oarbă a educației occidentale care străbate oceanul acestui secol descreierat într-o patrulare maniacă de submarin nemțesc, eram prelatul autarhic și mânios al Tăcerii. Invazia celorlalți îmi producea coșmaruri. Vroiam, se înțelege, să stăpânesc, nu să cunosc. Vocații corsicane mă torpilau cu promptitudine.
- Mă îndoiesc că va întârzia, tinere domn, trenul pe care îl așteptăm cu toții. Se pare că jumătate din Franța intenționează să voiajeze cu el, i-am răspuns, privindu-l sarcastic pe deasupra ochelarilor impalpabili ai Incomensurabilului. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că tânjeam să mă împrietenesc cu cineva, dat fiind că excursiile alambicate, peregrinările mai cu seamă, nefericite hoinăreli organizate tacit în hoteluri subterane și pe holuri aeriene, în somnul divin al mochetelor princiare, nu pot practice ființa fără companionii binevoitori ai rugii, fără prieteni de credință.
- Julien Lafèbre, se prezentă tânărul, pășind peste smârcurile înghețate ale fobiilor mele cu agerimea grațioasă și nespus de înduioșătoare a unui balerin al Inteligenței. Îl voi iubi oare pe noul camarad de arme, acum când goarna răgușită a Mirajului se pregătește să mârâie nevricoasă peste creștetele colbuite ale recruților Marii Călătorii Naționale? Cine ar putea ști?!
- Armand Assante, licențiat, rostesc sonor, sacadat, de parcă diplomele de hârtie mucegoasă ale Universității pot sluji la ceva în războiul cumplit ce stă să-nceapă. Am inimă de caporal, de dătător de ghionți și spărgător de greve, la un loc. În furnalul Plecării, lemnele noii noastre prietenii scot scântei minunate. Focul speranței și al izbăvirii inghite neostoit vlaga minoră a entuziaștilor prost sfătuiți. Și ne aprindem țigările iarăși, umăr la umăr, mânuind extaziați Pinochio-ul venețian și baroc al strămoșului meu urgisit, gata să spârcuim cu priviri oțelite umbrele viclene ale pieilor-roșii care pândesc din desișurile imaginarului fortul Henry al lumii viitoare. Lângă sternurile falnice, împintenate de o hotărâre nouă, mai vrednică decât oricare alta, ale acestor tineri călători, două inimi sălbatice, aidoma unui cuplu de condori asfixiindu-se în norul ucigaș al salvelor de nicotină, zvâcnesc și se trudesc cumplit în undele amăgitoare, uleioase ale Emoției barbare. În jurul lor, gata să-și piardă membrele diforme, miriapodul uman se zvârcolește. Răgazul oferit de Pronia gentilă se mistuie-n tăcere, iar trenul musai este să sosească. Oamenii fini, saurienii cei neprihăniți cu limbi scămoase de burghezi, cum ar fi spus Joubert, jucând jetonul sorții la o măsuță scâlciată de tavernă, au terminat de morfolit felia crudă a ispitei si-acuma zbiară însetați după carafa cu minciună. Glăscioare vii, ce flutură ca o batistă de mătase din șareta unor sânișori abia înmuguriți voiesc să i se spargă țeasta nerodului redactor-șef al “Suliței”. Doar ne-a mințit, neghiobul! Încă puțin și primii creștini ai Imbecilității vor fi crucificați. Dar iată că Sosirea își face loc cu coatele. Rânjită, aprigă, morție. Fără de veste, Helios abate biciul său divin peste căluții zilei și ai nopții. Iar carul de aramă sfarmă-ntr-o clipită cerbicea norilor de fum, călcând cu sumbre roți inimi de pasăre stinghere. Și zeul trage îndărăt, de spaimă, cu trupu-i tot, minunea verii arzătoare, din calea sabiei de foc care a șuierat înghețul lumilor de fier și-a despicat eterul cu muchia-i însângerată. Un sunet ascuțit și rău precum o coardă ucigașă se strânge-ncetișor pe dimprejurul Sorții. Călăul mistic al Plecării își cată drum, cu degetaru-i muzical, spre pulsul zgribulit al Inocenței. Mirarea trece osul retezat prin vaduri moi de măduvă și tigva lumii se rostogolește în țărână. Iar apăsarea ei, înnebunită de durere, o simt acromegalii de argilă ai unor dealuri cenușii și pomii cadaverici cu trupuri balonate, africane, de țânci cumpliți cerșind seringa cu morfină a ultimei îmbucături din palma papală și aseptică a doctorițelor franțuzoaice. Văi circulare ca niște orbite, cu ulcerații de bălegar ce puroiesc tulpina veștedă și seacă a unui grâu sleit, sug furibunde sonorul sânge al Venirii. Artere obdurate de mâlul leneș al petrolului acvatic, în care Franța își scaldă scrupuloasă școlarii în vacanță, printre caimanii de nisip și fontă ai cimitirelor navale, beau pofticioase vipia muzicală a Sabiei de fum. Þărani colbuiți, cu coasa-n mână ori cu nădragii-n vine, cocârjați prin ponoare, artefacte silnice ale Răstignitului eliberat de ploaia Vieții și-a Credinței, au amuțit de groază. Pe când Fiorul crește întruna, se cască neabătut, hău al Treziei fără de izbăvire, în inimile înfricoșate, duduind și cotcodăcind, dezghioacă iadeșul nefast și plăpând al Speranței, urlă feroce și-anunță Pogorârea, Căderea-nspre Gară. Sosirea. Sosirea! Albe ca varul, limbi mute zvâcnesc, retezate. Boabe de apă și sânge sfârâie pe albul de cositor încins al jabourilor. Gem trupurile și sufletele țipă. Un os de jar a găurit fundalul scenei până-n Tabor, departe. Se moare și se renaște iarăși. Obrazul lumii, spintecat, rânjește c-o măsea de fum. Gușa de fier își huruiește-n zare inelele-i de pară. Buluc de tauri crânceni, muiați în smoala beznei de pe urmă, se prăvale în rotocolul sterp al fricii, în tragicul arcan al viețuirii. Inert, căușul inimii așteaptă necroforii. O dramoletă psihopompă! Iar lighioana educată a burghezului adulmecă metempsihoza. Vintre coclite împroașcă ogivele de carne ale burții cu cioburi calde de acid clorhidric. Vitralii gazogene se spulberă-n stomace. Prin zgârciuri de trahee, gazul iși șuieră țignalul lui feroce. Iar oamenii cei fini simt valul puturos al vanei lor sorginți. Cum mai duhnește entuziasmul cel tembel! Cum e de scârnăvită minunea de doi bani! La rându-i, un Dumnezeu de pâine se simte ciomăgit. Deasupra lor, rechinul invizibil al gazului inert zburătăcește paseri. Un gol lăuntric e lehuzit în Fire, pretutindeni. Și-n osuarul tâmplei, prohodul sangvin al Nerăbdării vuiește cu solemnitatea puhavă a gropii. Roata de os se lasă ciocănită de-un strop de gheață, căci trenul minții li-i gata de plecare. Un aer aspru, iuțit, vibrează ca o coardă de ghitară și mii de ciocuri ciup pupila. Grași pelicani de stofă plonjează de pe căpățânile înfierbântate, se-asmut la trântă citadele feroce de dantelă. Băscuțe femeiești valsează buline de cianură uitând să le înapoieze stăpânelor emoționate. Leșină Evele, pe rupte.
- Vine, răcnește mulțimea cuprinsă de amok.
- Trăiască Compania republicană!
- Trăiască gara franceză!
- Vive la France!
- Trăiască “Sulița”!
Locomotiva rage, gheizer de apă moartă. Sub ei, pământul sfredelit de arcuri ucigașe vuiește. Argila se crapă ca o buză scorojită. Șinele plâng, spinări trase pe roată, se răsucesc nemernic, strivite, se frământă. Timpanul frige aidoma unei tobe sparte. Limbile fierb, gurile sunt sicriu de ceară. Iată-l venind pe zeul fumegos al secolului nostru! Enormă, locomotiva pustiește zarea. Împlântă sabia-i de foc în trupul cald al gării. Huruind, ea macină peroane și-nghiorțăiește pasarele. Mulțimea fuge din preajmă-i, îngrozită. Se moare și se renaște iarăși: balaurul Marii Călătorii Naționale a sosit! Sunt gata rugurile funerare. Și-osândele sunt gata! Huu, gâfâie monstrul neînchipuit în timp ce ochiul său roș din fruntea de oțel clipește nemilos. Mulțimea este aneantizată. Se simte copleșită fără scăpare de prezența gigantului. Mitul lui Osiris pus pe șine de producție postbelică. Mecanici smolii și iuți ca himera încarcă de zor tenderul imens. Vom pleca! Vom pleca! Sunt peste o mie de vagoane, vopsite în verdele cernelos al tuturor algelor din toate mările oraculare, băltoace răuvoitoare ale Trecutului și Viitorului, pe lângă care vom zbura purtați de dragonul de fier al trenului 169. Vom pleca!
- Adio, Julien, mai spun.
Apoi îl înșfac de surtucul ponosit pe hamalul încăpățânat.



II. Scara de marmură. Necunoscutul în gri. Ziarele viitorului

“Într-adevăr, pasiunea ei pentru dulciuri luase pe plan spiritual forma gustului pentru romane.”
B.P. Galdós, Torquemada

[Titlurile îi aparțin editurii. Acest al doilea capitol a fost scris cu treizeci de ani înaintea celui precedent. Cum nu figurează în ediția critică din ’69, este posibil ca A. Asante să fi renunțat la publicarea lui. Totuși, importanța evenimentelor ne silește să realizăm resuscitarea de față. (N. red.)]

În cărțulia cumpărată de la librarul Floraille Beaujardin, no. 27 rue des Salpêtres, se afirmă negru pe alb că trenul 169 al Companiei Republicane va pleca din gară la ora șapte și zece minute. Vajnicul meu ceasornic Winnsex & Cheapmmeal, o minune a orlogeriei anglicane, mă vestește că îmi mai rămân aproximativ paisprezece minute ca să mă instalez în cușeta rezervată mie prin bunăvoința redactorului-șef al “Suliței”. Mă găsesc într-unul din acele momente neobișnuite ale vieții, îndeobște și nepotrivit numite fundamentale, despre care Guy de Maupassant afirma că l-ar înălța pe individ spre zonele alpine ale Filosofiei. Caut să mă arăt nepăsător, un tânăr elegant și blazat fumând liniștit pe peron, însă întreaga mea ființă este covârșită de exaltarea acestei plecări. Există în fiecare dintre noi, ascuns printre faldurile nenumărate ale zbârcitului Suflet Național, diformitate spirituală ce ne ține închingați pe vecie în starea de gentilețe la care suntem condamnați, imboldul unei neostoite peregrinări, mirajul ațâțător al unei Noi Americi de umanitate ce se vrea, ce se cere, cucerită, subjugată, asimilată. Coloniile noastre n-au fost simbolul maleficei pofte de putere, nu posesiunea este călăuza noastră secretă, ci imboldul acesta puternic, patima sfruntatelor călătorii începute și încheiate în mințile noastre și tânjind după realitate convingătoare, după faptă. Nu întâmplător un pitic Corsican desemnează apogeul materializării Sufletului Francez! Nu întâmplător scriitorii noștri sunt cei mai fertili povestitori ai Europei! Trag încetișor din țigară și degetele mele tremurânde trădează stârnirile care mă năucesc. În jurul meu domni mlădioși ca niște catarge de corvetă și doamne parfumate, cu rochii multicolore și pălării ornamentate din belșug, fac gesturi disperate, scot sunete stridente și se rotesc neputincioși în jurul hamalilor smolii care, bosumflați și neglijenți, le târâie bagajele de colo-colo. În sufletele tuturor călătorilor bântuie spectrul Plecării, fermecător și înnebunitor deopotrivă, căci nu există cale de întoarcere. Nu numai că biletele îngrijit tipărite ale Companiei Republicane nu pot fi returnate, dar pe peron începe să circule zvonul tulburător că un domn respectabil, se pare producător de vinuri în Haute Normandie, înfricoșându-se deodată de durata impresionantă a Călătoriei, ar fi încercat să părăsească pe neobservate gara. Și că ar fi fost, cu politețe alcalină, rugat să se întoarcă pe peron de către persoane suspect de binevoitoare și de energice, fiind asigurat că lucrurile se vor desfășura cum nu se poate mai bine. Ca un făcut al Istoriei, cei deodată sortiți Trenului nu mai pot pregeta. Ceea ce este fascinant în aceste momente, necugetate, de prolog este însăși incapacitatea mea de a selecta între realitatea inextricabilă a Călătoriei și imaginile plămădite în hăul creierilor mei pe parcursul nesfârșitelor luni de așteptare. Se prea poate ca și bietul viticultor din Haute Normandie să fie produsul subtil și elevat al imaginației mele, să fie una dintre imaginile incontestabil izbutite cu care, la tinerețe, ne ameliorăm viața de zi cu zi. În dreapta mea, așteptându-și soțul sau iubitul, o persoană încântătoare, cu delicioase, cum se spune acum, forme rubensiene și cu priviri azurii întrutotul demne de penelul apos al academicianului Constable, iși mângâie spasmodic cățelul. Sufocat între brațele dolofane, albe ca smântâna rusească și lunecătoare precum mierea poloneză, ale pătimașei sale stăpâne, lighioana se frământă și pătimește de zor, cu ochii ieșiți din orbite și limba scoasă de-un cot. Asemeni lui voi fi și eu, mai curând decât mi-aș putea-o închipui! Din depărtare, limba amărâtului cățel pare o cravată chic la gâtul tinerei doamne! Oh, les brouhahas d’amour… Cât despre mine, nefiind băgat în seamă și pe măsură ce focul lăuntric al țigării îmi aromește degetele cu tot mai multă îndârjire, răsuflu adânc și îmi bombez pieptul căci, indiferent de indiferența trupeșei făpturi marmoreene, voi pleca in largul viselor mele. În Patagonia sfruntată și luxuriantă a adolescenței mele de saprofit glorios al domnului Jules Verne! Ceea ce simt nu poate fi descries decât in proximitatea ridiculului. Este ceea ce simte oricare dintre noi în fața Plecării, căci însăși Plecarea, însăși premiza Plecării ne deosebește tuturor celorlalți, ne înfrumusețează și ne glorifică. Mă îndur să recunosc, mândru ați fi de mine, doctore Freud, că în lăuntru-mi forfotesc acum zeii păguboși ai unui spirit livresc: un pintenos Napoleon la Eylau și-un Helleu la căpătâiul greu mirositor al sărmanului Proust. Tari precum duhoarea bălegarului de prin curțile cumetrilor din Aroigne, meștere Klein, și haini ca berea nemțească dată de-a dura fără măsură într-un stomac de fraged franțuz. Sunt un înger predispus la cannibalism! Nici nu îndrăznesc să vă povestesc cum că Etna trufașă nu-i regină de smoală-n Italia, ci-i crâncenă Persefonă la mine-n stomac, cum prin vinele-mi stoarse de sânge, gâlgâind și afurisind, Diabolicele toate îi vin de hac dirijorului d’Aurevilly și cum în piept, în loc de inimă sprințară, port Krakatoa cea fierbinte! Dante cel nestânjenit de Gramatică ar spune chiar, zburlindu-și sprânceana, că sunt un Infern pe care doar faptul că departe, foarte departe, monstrul păcuriu de locomotivă mârâie înfundat și că labele-i de oțel prind a se dezmorți zguduind șinele, îl mai poate ține în frâu. Destul cu visarea, destul frământatul! La drum! (…)
Așa cum se întâmplă de obicei, realitatea nu-și arată de la prima vedere toate colțurile, nefăcând prin aceasta altceva decât să confirme și să împământenească teoriile drăgălașilor noștri universitari cu privire la temporalitatea ei. Existau nouăzeci și nouă la sută șanse ca privirilor mele, obosite de nărăvașa-mi stupoare, să le scape două dintre amănuntele, nesemnificative în sine, care îi vor conferi o distincție absolut specială Marii Călătorii Naționale. Primul ar fi că, într-unul din vagoanele de lângă locomotivă, un șir impresionant de hamali, niște namile sumbre ascunzându-și musculatura enormă sub bizare salopete mov, încărcau de zor topuri de hârtie tipografică. Și o făceau cu lucrătura oarbă a mașinii. Ca unul ce mă oropsisem îndeajuns prin redacțiile sordide și prin tipografiile câtorva mizere gazete de scandal, și aceasta doar ca să i-o iau înainte con brio eroului sudic și sulfuros al lui Styron, puteam recunoaște dintr-o ochire asemenea colete. Lucrul în sine n-ar fi fost ieșit din comun dacă vagonul în cauză nu ar fi aparținut trenului 169 al Companiei Republicane, despre care știam că va încărca în ipostaza de bagaje doar somptuoasele valise și onctuoasele cufere ale posesorilor de tichete lucioase. Ori nu-mi pot închipui pe cineva capabil să plece în Marea Călătorie Națională cu vreo o sută șaizeci de camioane de hârtie prima! Al doilea și ultimul dintre amănuntele ce mi-au atras atenția pe când intenționam să escaladez scara lustruită sârguincios a vagonului meu l-a reprezentat scara însăși! Prea puțin îmi păsa că balustradele erau aurite, chit că luxul nesăbuit a fost atribuit, în calitate de păcat central, desuetei Monarhii, dar treptele scării, în loc să fie turnate în fierul cel mai ordinar cu putință, fuseseră cioplite în marmură! Albă precum pârtiile de ski din Pirinei, văi princiare ale Mondenității, și fără pic de vinișoare pârdalnice. Marmură lipsită de stricăciuni, marmură de sculptură valorând milioane. Și sunt convins că acestea erau doar amănunte grosolane, stridente, ale Marii Peregrinări Naționale. Cine știe ce aș mai fi putut descoperi, other skeleton in the closet, dacă aș fi ascultat ceea ce auzea plin de uimire impozantul doctor Hippolyte Gros, psihiatrul pe care Trevanian, întâlnindu-l la Salies-les-Bains, în august 1938, îl va descrie astfel: “Doctorul Gros era cu siguranță cel mai spiritual și mai cultivat bărbat din Salies.” Dacă statura impunătoare a doctorului și obiceiul său seniorial de a-și plimba pe sub nasul interlocutorilor intimidați bastonul din lemn de frasin lăcuit, cu măciulie de fildeș înfățișând două balene stând la taifas, fuseseră reduse la tăcere și micșorate până la a dispărea in mulțime, desigur că interlocutorul în cauză se dovedise o personalitate ieșită din comun. Durrell, Posedatul cu unghii și dos de scriitor, care se nimerise inexplicabil prin preajmă o va sili ulterior pe Sylvie să scrie pe pereții sălii de bal de la Verfeuille: “Quelqu’un en gris reste vainqueur.” Astfel aveam să deduc că incitantul personaj fusese costumat în gri, chestiune rămasă pe vecie drept supoziție livrescă din pricina morții neașteptate a Prințului Durrell și a supărătoarei dispariții a doctorului Gros. Acolo se află hârtia viitoarelor ziare, acolo sunt paginile albe ale viitoarelor cărți, doctore Gros, probabil că i-a șoptit necunoscutul în gri. Straniu privilegiu să zărești grăunțele neîncolțite încă ale Istoriei! Și nici un Cor nu râde, nu se aude râsul niciunui cor, nedreptule Bahtin! Cât despre Durrell, însuși Cvintetul se va scrie din hârtia unei Mari Peregrinări, a unei glorioase și herculeene înmormântări. Din nenorocire, exaltarea m-a făcut să văd totul în roz. În ceea ce privește strașnicele trepte, dacă românilor dulce ca mierea li-i glonțul patriei, nouă de ce nu ne-ar fi dat, cu-nțelepțească socotire, marmură sub călcâie?! Sindromul Ellysée abia se naște. Trăiască în veci Palatul tuturor Decorațiilor noastre! Vive le Cordon et vive aussi la France! Marmura ca o decorație incipientă. Nu-i suflet de francez să nu tresalte! În loc să mă-nfior, mă bucur. Voios pășesc pe trepte. Ar fi trebuit să fiu perspicace, hotărât și flegmatic, dar nu am fost decât copilăros, înfocat și volubil.
Moment funambulesc.
- Hop-là, les voiles de Sourcouff, mormăia Romain din Hougomont ori de câte ori maestrul Masseria îl fericea cu aprecierile sale.
- Hic jacet lepus, aici zace iepurele, ar fi mormăit, la rându-i, foșnindu-și amenințător mustața și rotindu-și la fel de amenințător iataganul, tenebrosul Pirat. Presupunând că l-ar fi auzit pe franțuzul pântecos și că s-ar fi descurcat în lâna de aur a sintaxei latine.
Să nu-ți vină să crezi.
Aș fi vrut să pot rosti ceva tot atât de înălțător și de profund de îndată ce, cățărându-mă și bocănind cu ardoare pe marmura scării, m-am pomenit în vagon, iar aceasta pentru simplul motiv că, rușinate, buzele-mi caste refuzau cu îndârjire să sărute mocheta roșie, nou-nouță, a culoarului. Desigur, o atare năzuință ar rămâne absolut impracticabilă, un moment mai târziu, chiar și în eventualitatea că buzele mele ar renunța subit la sfioșenie. Doar nu-i nimic pe lume și-n Tării mai vajnic decât sfânta mare înghesuială! Un veritabil șuvoi de domni binecrescuți, dirijând cu gesturi ferme și grațioase hamalii smolii, gârboviți sub cufere, și de doamne insidios gureșe, făcându-și complice cu ochiul, urcase scările, tocindu-le pe îndelete în marșul triumfal al atâtor și atâtor încălțări binevoitoare și emancipate, spre a se repezi cu voioșie către finalul lucullic al acestei nădușitoare experiențe de viață, un colțișor de lemn și metal, o biată cușetă tremurând de groază. Într-o clipită am fost luat pe sus, amestecat bine cu alți domni mai mărunței și la fel de năpăstuiți ca și mine, îndesat de cele mai felurite cufere și boccele, lovit zdravăn de nenumărate ori în țeasta acum lipsită de apărarea unei biete pălării, înșfăcată de mult și dusă-n adâncuri de apa umană în care mă înecam cuviincios, cu panere, coșuri, gentuțe, truse de umbrele, suporți fotografici, colivii, boxe pentru câini și multe alte trebuincioase accesorii pe care valurile năprasnice de mâini hotărâte le slobozeau în nefericitul meu trup și ca și cum chinurile tocmai ispășite nu mi-ar fi fost de ajuns nici măcar pe-o măsea, doi domni lucioși, negri ca niște pacheboturi americane și întinși aidoma unei savane africane, se străduiau cu tot dinadinsul să mă foarfece între spinările lor colosale. Ochii îmi ieșiseră din orbite, iar pruncul rotunjor, rozaliu ca o valiză de piersici, al unei șatene planturoase, învelite-n muselină și mirosind bubuitor a “Eve, le plaisir des hommes verts”, ținea morțiș să-i pipăie! De nervi, limba îmi alunecase în buzunarul de la piept, nici nu se mai vedea unde începe limba și unde se sfârșește batista ciclam ce mă întovărășea în aceste peripeții, oricum o atare chestiune devenise irelevantă, căci un hamal mustăcios, ticsit de mahorcă și de cârnați cu usturoi de-un franc și jumătate, proptise de pectoralii mei neobișnuiți defel cu un asemenea tratament, cel mai înspăimântător, mai lat și mai lung dintre cuferele zămislite vreodată pe Pământ. Iar muchiile sale lemnoase și un piculeț prea garnisite cu catran, lucru de care posesorul acestui bivol de bagj nu avea, fără îndoială, nici cea mai mică cunoștință, nu au avut altceva de făcut decât să-mi răzuiască monstrous limba vernil și batista ciclam ori batista vernil și limba ciclam, cum doriți! Apoi, cu ajutorul Celui de Sus, la fel de repede precum a apărut, șuvoiul s-a calmat, torentul s-a mulcomit, iar puhoiul de oameni a devenit un lac, clipocind liniștit în dreptul nenumăratelor cușete. În răstimpuri doar, tunete înfundate și stranii sclipiri, care nu mai erau decât răzlețe voci mânioase și, poate, căutături chiorâșe, aminteau de diluviu! Iar în apa aceasta întunecată, în mlaștina aceasta solemnă de oameni și șoareci, sufletul meu tresălta neliniștit simțind pentru întâia oară mai vânjos puterea dementă a Gloatei și suflarea înghețată a demonilor pe care îi adăpostește. Înghesuiala afurisită mă trezise, ceea ce fusese un început entuziast și nesăbuit de călcare tacită în picioare, una din încâlcelile neașteptate ale Realității și care dau atâta farmec oricărei Călătorii, sfărmase în mine ceva intraductibil, indestructibil, dar esențial. Fluidul fermecat ce mă străbătuse până atunci, mă umpluse de spectrul nemaivăzutei Aventuri și mă adunase cu sârguință grămezii de oameni de pe peron, dispăruse cu desăvârșire, fusese evaporat într-un singur moment de panică. Cu o clipă în urmă, zeul Pan nu fusese decât o putreziciune înfiorător mirositoarea. Cu o clipă în urmă, pastoralul molcom și docila pasivitate mi-ar fi stârnit cea mai crâncenă repulsie! Acum, venindu-mi în fire, mă întrebam dacă voi putea regăsi cândva pacea serilor de odinioară. Nevinovăția tuturor începuturilor. Cu o clipă in urmă aș fi susținut cu tărie, izbindu-mă nesățios cu pumnul în piept aș fi susținut, că nu vă las nici măcar o amintire și că am cerut tuturor prietenilor să nu mă însoțească la gară spre a nu mă îngrețoșa privindu-i pe când, solemni și cadaverici ca niște ciocli, se vor gândi că lor, sărmanii, li se datorează nebunia acestei trufașe Plecări. Iar că pe ceilalți întâmplători convivi i-am amenințat cu o păruială zdravănă ca să nu-i las să mă bată, oribil de condescendenți și de mahmuri, pe umăr. Dacă v-aș fi întâlnit, sunt convins că v-aș fi respins cu dârzenie sfaturile și că m-aș fi grăbit să vă cer încredere deplină. Aș fi îndrăznit să-mi asum în fața dumneavoastră tăria tuturor morților necunoscute de care, îndoindu-mă în fiecare moment, cu nesăbuința tinereții, m-aș fi dezis bravând. În orice tânăr flușturatic, dincolo de frenezia vagabondării, poate sălășlui o luciditate inexplicabilă sau numai o uriașă fanfaronadă. De aceea îmi închipui că v-aș fi replicat, cu obrăznicie, că nu spre Sfânta Elena mă poartă pașii, ci drumu-mi țintește Parnasul ori, poate, mândra Cythera. După care v-aș fi intors spatele, bățos și năuc. Voltaire ar fi zâmbit. Figaro s-ar fi prăpădit de râs. Tarquinius Superbus ar fi strâmbat din nas, plictisit. Dumneavoastră v-ați fi îngrozit și i-ați fi trimis o scrisoare de mângâiere mamei mele. De necrezut câte se pot întâmpla într-o clipă! După câteva încercări nereușite de a-mi pune hainele în ordine, am renunțat la ideea unei corectitudini vestimentare și, încă șovăind, încă întrebându-mă ce sens să dau intersecției pe care Sfânta Providență mă făcuse să o întrezăresc, am privit cu luare-aminte oștirile înghesuite ale Babilonului. Cârdul monstrous de ființe umane căutându-și cu înfrigurare cușetele. Puhoiul de speriat al tăifăsuitorilor. Fluviul de femei hămesite, cântărindu-și prada din ochi. Aceștia mi-ar fi tovarășii de Călătorie! Se pare că am făcut un târg pripit cu Soarta și că voi plăti mai curând decât mi-aș fi închipuit fiindcă deodată am căpătat putința de a desluși mecanismul, de a descompune în piese și figuri teatrul fluid al Istoriei. Și dacă mi-au îngăduit să întrezăresc nepedepsit mașinăria ce ne va înghiți până la urmă pe toți, dacă mi-au atribuit rolul acelui picur otrăvitor de laudanum care însuflețește orice text prost, înseamnă că vor ceva de la mine. Că mă vor aștepta la ieșire. Că nu totul este pură Providență! Și în timp ce mă străduiesc să descopăr unde a fost azvârlit de Furtună hamalul smoliu care-mi păzește tot avutul, am neasemuita ocazie de-a decupa. Homer, bătrâne, orbirea-ți e un semn al blestematei noastre modernități! Cântecul de lebădă al Istoriei mucede îmi dă fiori, privindu-i. Sunt printre noi atâția, și însuși Shakespeare Căpcăunul ar încuviința fără urmă de îndoială, cei ce vă amăgesc cu un pișcot muiat în dulcele Chianti al Fericirii Absolute! Sună melodramatic spusa-mi, dar fantasmagoriile de soiul ăstora sunt veșnic siropoase. Se întrevăd deja, în forfota de trupuri mânate de Plecare, aceia care vor mânji Călătoria. Tenebrici, ei sunt gata. Au nume colțuroase și așijderea le e căutătura. Sunt supli, iuți ca vântul și ageri. Himere sau poate nu. Atâta sunt de aspri că hotărârea lor, misericordioasa lor statornicie, te împietrește. Ei, primii, s-au năpustit, cu brațele vânoase ce credincioase îi slujesc, golemii muți ai urii lor, călătorind pitite sub căptușeala fină a costumelor, la lunga feerie a Peregrinării Naționale. Ei, singuri, au uzat de dreptul pe care însuși Cezar Chelul nu se încumeta a-l refuza. Acum nu țipă și nu-njură. Acum se lingușesc, Istoria nu-i simte încă, mahmură de atâta patos. Ca viermii-au copt în bubă! Nu i-am văzut cum se cuvine căci mi-am recuperat hamalul cel smoliu și, brusc îngrijorat de soarta averii mele de campanie, nu am pierdut prilejul de a-i trage un perdaf. În schimb, poate că el, acest Thérnadier în haine orășenești, iluminat bizar de darul meu, a apucat să se holbeze la inșii decupați din Fermecata Aventură Națională și, tot ducându-mă cu vorba, e posibil să-și fi amintit, pentru a doua oară, de gentilomul Pontmercy. Feriți-vă de-asemenea netoți! Ei fac vâltoarea sangvină a oricărei revoluții. De-ați fi putut vedea, neprețuitule Hugo și tu, Jean-Jacques, înnărăvit la hoinăreală și alte lubrice cantate, pe cei ce o să spună despre sinea-le gumoasă că v-a călcat pe urme! De-ați fi știut! Acum se lingușesc, colcăitori prin bubă, cameleonici și politicoși, de-a dreapta și de-a stânga voastră, sunt gata să mărșăluiască în Marea Primenire Națională. Dar cine sunt, cu adevărat, toți indivizii aceștia? Mergând cu trenul, li se va spune dialectici. Trudind cu brațul, sunt materialiști. Așteaptă urletul Sirenei spre-a năpârli cu toții! Câtă dreptate ai, reconvertite Panait! Tu, vagabondule cu vise de erou.
Când recitesc acum aceste rânduri înflăcărate de tinerețe și de disperare cruntă, fără să mă mai înnobileze patetismul ori să mă înduioșeze măcar naivitatea lor cuprinzătoare, îmi amintesc, iar amintirea aceasta nu-i câtuși de puțin miloasă cu propria-mi zădărnicie, de un alt demon cu-n nume îngeresc de carnavaluri venețiene, de fastuosul magic Vallery. Balena este suma peștișorilor mâncați! Căci sufletul nostru, din nefericire, în tinerețe nu-i decât nefasta sumă a cărților înfulecate cu nesațiu. Citind, Istoria devine un caleidoscop. Citind, răspundem cu entuziasm redactorului-șef al “Suliței”! Citind, ne umplem de patetic până și morțile! Melancolia noastră de cititori e pură bravadă față de noi înșine. Pesimismul ne este, de-a dreptul, fanfaronadă.
Desigur că decupajul în sine fusese o străfulgerare, într-o clipită distinsesem, eviscerasem și înțelesesem, nimic poetic, o simplă dezinterstițializare a Angrenajului supreme, ceva aproape matematic de precis și exhaustive. Lipsa de îndoială nu m-a tulburat, atât de năprasnic fusesem lovit și refluxul Punerii în Scenă, amorțirea treptată dar certă a simțurilor, nu mi-a mai îngăduit decât să îmi imaginez, probabil, că ușile cușetelor de la capătul vagonului erau acoperite cu pânză neagră și că toți cei pe care șuvoiul uman, străduindu-se să încapă în Istorie, îi împinsese până în dreptul lor stăteau țepeni și nu scoteau vreun cuvințel. De la distanță nici nu s-ar fi putut ști, firește, dacă trăiesc încă sau sunt doar leșuri așezate în picioare! Ceva atât de greu și de nelămurit mi s-a așternut in suflet, prietene Appelfeld, încât aș fi fost gata să jur că, vorba ta, un adevărat cataclism ne pândește curând. Crezând că scap, am coborât din tren.