Partea întâi

Ști cum îmi topesc gândurile în propriile-mi gânduri…? E grav? Momente confuze în viața mea… Mă simt de parcă aș fi trăit doar în trecut … de parcă aș fi trăit o singură zi de ieri sau de niciodată, de nenumărate ori… Are vreun sens ceea ce încerc să scriu aici? Nu știu. Am început să nu mai înțeleg nici eu. Nu știu exact ce fac, prin ce trec, dar e sigur că improvizez… Îmi improvizez viața… pe care oricum o trăiesc ca la trecut, ca la persoana a III-a, ca și cum n-ar fi a mea… Se stinge sau s-a stins deja, o parte din mine, o bucată, o bucată însemnată care era totul… (sau ceea ce a fost) Parcă … nici nu mai știu… Improvizația asta e mai rea ca o pânză diafană din care nu mai poți să ieși, văzând peste tot doar vapori vagi, tulburi… un fel de concret văzut… ca prin nori. Da! E mult mai rea. Improvizez totul, chiar și viața. Cum s-a ajuns la asta, cum se poate una ca asta? Scrisul, literele mele sunt cu totul o improvizație… nu au nici un sens și nici un fel de legătură între ele… Doar idei disipate… și distanțate… de absurd! Nu mai suport… Delirez! Nu sunt în stare să scriu într-un amărât de jurnal ce gândesc… sau improvizez. Măcar dacă aș fi inventat. Da, era mult mai bine să fi inventat… asta ar fi însemnat creație, oricât de seacă de sămânță pură ar fi fost… însemna creație. Dar cum? Nu are nici un sens ce zic! Am recitit ultimele fraze… sunt crunte. Am uitat pe măsură ce scriam ce vroiam să spun! Nu mai suport, mă port de parcă aș fi beată, ca un copil răsfățat care ar vrea să plângă dar nu găsește motivul; și atunci... (acel final așteptat) .... când găsește o scuză josnică pentru un plâns cu sughițuri a întregii sale ființe scârboase... uită. Uită motivul... nu e tragic... e ... nu-mi mai găsesc nici unul dintre cuvintele mele mărețe care mă propulsau spre centru.. spre viitor... spre o poetă măreață ce aș fi avut să devin dacă... E ca în coșmarurile în care vrei să urli, să fugi, să faci ceva... și nu poți. Corzile vocale sunt înghețate, picioarele sudate de podea și tot trupul e plin de ceară – întărită, ce nu-ți permite nici să te miști.. nici măcar să respiri. Vai, cât îmi doresc măcar un coșmar.. un urlet de-al meu, sălbatic, care să mă trezească din visul zbuciumat, udă leoarcă.. cu sudori reci care să-mi crape și oasele, parcă... Dar nu mai am parte nici măcar de o desfătare fatală ca asta.. Mi-aș dori... nici măcar nu mai știu ce-mi doresc. Sunt parcă beată...dar nici măcar...încerc să improvizez și starea asta, nu-mi iese.. Delirez pur și simplu, fără un motiv, aparent... sunt ca o îmbarcațiune în tangaj, în mijlocul furtunii... pe care au provocat-o marinarii, încercând să golească puntea de apă... E grav? Simt că bucata asta de foaie nu-mi poate răspunde... și că nu a făcut-o niciodată, ci eu am fabricat cu foarte multă fantezie răspunsurile. Dar unde sunt ele acum? Am uitat să le creez eu pentru mine, prin cadrul foi, am uitat cum se fabrică... acea rețetă magică pentru idei. Cum puteam să uit? Mă uit în oglindă și mă văd goală... dar nu de haine, de idei. Mă văd fadă, anostă, fără frumusețe de orice fel... Cum e posibil? Încep să nu mai văd? Orbesc? Nu mai văd ideile mele despre mine?... Chiar mai mult... simt că ele nu mai există... s-au disipat într-o taină, o taină nevăzută... de fapt, le-am uitat... Cum pot să uit idea și imaginea mea de muză, de cuceritoare a tuturor? De ce uit și ceea ce am văzut la mine... ce am văzut despre mine? De ce nu mă vad pură, goală de adevăr și improvizație, penibilă, infantilă și stângace? de ce nu mai am ordine în idei și mă exprim așa de greu?... Nici nu-mi mai place ce scriu, cum scriu... Uit ce am exprimat două rânduri mai sus. Nu știu, dorința de viață mi se stinge încet, dar prea repede în piept, în creier... peste tot. Momentele de neliniște alternează cu tristețe melancolică și apoi cu nepăsare... dacă aș fi pierdută în ceva... cumva, m-aș putea regăsi într-un final, poate. Dar sunt niciunde.. sunt în improvizație... în lumea asta, de parcă n-aș fi. Nu mai suport, îmi pierd și sentimentele... frica! Mi-era frică de mine și de oameni uneori... am uitat. Nu mai sunt periculoasă nici pentru mine... pentru că nu mai am idei! Le-am uitat. N-am idei, nici lacrimi, nici măcar forță să mă sinucid. Unde e forța mea? De ce trec prin depresia asta atât de urâtă? Nici nu mai știu cum e... nu mai am nici un simț... le-am uitat pe toate, cred doar că e urâtă depresia. de ce trăiesc? Vai, nici nu mai știu să-mi plâng de milă cum o făceam pentru a impresiona pe cineva... Nu mai am nici măcar puterea de a mă sinucide... Moarte, suna frumos. E o stare de plutire vecină cu coma...alcoolică. Din atâtea improvizații nu mai ies! Nu sunt în stare să „pot” să fac ceva.... Mi-aș crea o stare... dar am uitat cum... sunt blestemată. Parcă nu mai pot să mă exprim pe hârtie... nici să creez ceva pe hârtie când sunt în fața ei. De ce? De ce am atâtea întrebări fără răspuns? Unde sunt toate? Dar eu? Nu uit fapte, acțiuni, dar uit idei... uit să scriu... idei. Azi am căutat în bibliotecă o carte de electică, vroiam să fac ceva, mă simțeam stăpână pe mine, pe tot din jurul meu. Victor unde ești? Mă simțeam și stăpâna lui? Nu mai știu. Am deschis cartea în speranța că voi găsi informații utile pentru a-mi repara casetofonul. Aveam nevoie de o activitate care să mă scoată din .. începutul de depresie. Să fac ceva care să necesite concentrare, să nu mai știu nimic altceva... Pe măsură ce citeam... la dracu!... îmi aminteam că am știut cele descrise acolo. Dar cum întorceam câte o pagină, uitam ceea ce citisem și îmi reamintisem. Mi-am spus că nu e nici o problemă, știu... și de ce nu – o să improvizez. dar nu... uitam, uitam, uitam. De ce mi se întâmplă toate astea mie? Cum pot să-mi uit propriile-mi idei și să devin o proastă ordinară ce pare că nu a văzut, auzit, citit, gândit nimic toată viața ei...?...