Trupul imi era intins pe nisipul moale si fin. Am inceput sa simt racoarea serii, iar visului meu i-au pus capat niste rasete cristaline de copii.
Imi doream atat de mult sa aflu cum ar fi luat sfarsit visul meu, dar acum nu mai puteam adormi din cauza micilor bestii care alregau dupa minge...Oricum n-as fi tinut minte chiar nimic din micul meu vis de dupa amiaza...asa mi se intampla mereu.Am renuntat astfel la cele cateva cuvinte dojenitoare pe care aveam de gand sa le rostesc...
Am deschis ochii...EL ma privea cu drag, mi-a sarutat in graba buzele , alergand apoi spre valurile care sa sfaramau pe tarm. M-am trezit mirata privind la plaja aproape pustie. Valurile pluteau parca, veneau unul dupa altul...mai intai mari si amenintatoare, apoi involburate, albe si spumoase sfarseau pe nisipul ud.Isi trageau ultima rasuflare, promitand un felul lor unic de-a o face, ca se vor intoarce mai puternice, mai involburate...
Am zambit...In larg, un vas era purtat de apele oceanului. L-am observat pana cand s-a indepartat, disparand in cele din urma. Ma gandeam la cei care sunt de cealalta parte a intinsei ape. Poate ca la ora la care eu leneveam cu privirile pierdute in zare, ei se pregateau sa inceapa o noua zi.
Nu cred ca mi-a mai pasat de toate acestea in urmatoarea clipa cand am zarit cerul.
am ramas muta de uimire, admirand vazduhul violet si cei cativa nori de un albastru intens care isi schimbau culoarea manati parca de ultimele vapai arzatoare ale focului care urma sa isi afle sfarsitul in valurie neastamparate.
Ochii umezi de fericire au ramas atintiti asupra acelui glob imes de foc, perfect rotund...
Cat de imperfecti suntem noi oamenii! Cum putem vorbi despre perfectiune pe pamant? Cum putem noi sa pretindem faptul ca incercam sa cream cu manutele noastre ceva perfect, cand acea putere divina...care-o fi ea..face ca acea imensa sfera de lumina si foc sa ne vegheze zilnic, ca apoi sa se scufunde in oceanul turcuaz cu promisiunea ca maine va fi stapanul cerului din nou.
O adiere de vant usoara se juca in parul meu. Am zambit, ramanand cu privirile atintite spre orizontul violet. Hipnotizata parca, nu mai eram capabila sa am nici cea mai mica reactie care sa schiteze fericirea mea launtrica.
Acest sentiment izbucnea din strafundul eului mei, deborda, iradia, insa eu ramaneam nemiscata, cu privirile inundate de acea feerie - APUSUL.
Si pentru ca strul de foc sa fie acompaniat in spectacolul sau de seara, apa il ingana, aratandu-i cum se misca...Valurile devenite acum si ele rosiatice, gri si violet il oglindeau poftind-ul sa coboare spre strafundurile intunecate ale oceanului.
Pe cat cobora, culorile deveneau tot mai variate si mai intense. Era o simfonie a nuantelor in splendoarea feerica a unui apus. Violetul s-a amestecat cu un rosu viu, apoi cu portocalui, cu albastru, cu gri si iar cu rosu..Parca tot cerul sangera, se invinetea ca apoi sa ia foc..totul devenise ametitor. Apele, gata sa primeasca sfera datatoare de viata ii purtau culorile acum pana la tarm, si intr-io nebunie ametitoare a miscarii si a nuantelor iti venea parce sa alergi pe valuri spre vapaia asfintitului.
Orele, secundele se oprisera pe loc sa priveasca si ele minunatia. Pentru un moment mi-am doritsa fiu doar eu singura cu oceanul si cu acel asfintit. Nu mai auzeam nimic, simturile mi-erau amortite. Pluteam...Eu in mijlocul unui vis frumos.
Apoi sfera de foc si-a amestecat flacarile incet, incet cu limbile de apa, tot mai intens nuantate.
Doamne!!..se intalnea focul si apa, amandoua mai puternice ca niciodata...se luptau..Cerul s-a inrosit, apoi s-a facut din nou violet..Orizontul era in flacari innabusite, apele isi schimbau straiele, iar valurile incercau mereu sa fure cate o scanteie din acel cer incendiat si s-o poarte pe crestele lor pana pe nisipul incremenit.
S-au luptat apa cu foc pana cand griul albastrui al cerului a cuprins totul.
Imi venea sa urlu din toate rasputerile mele ca sa invoc din nou imaginile care m-au hipnotizat adineaori.
O tristete nemarginita m-a cuprins cand am realizat ca pana a doua zi nu voi mai putea sa-mi hranesc privirile cu un alt apus, ca pana a doua zi simturile mele nu se vor infrupta din culorile acelea vii, care au inundat cerul si apele si intreaga mea fiinta.
am tacut...L-am luat pe El de mana si mi-am infundat pasii in nisip. Am trecut duna si am urmat poteca ce ducea spre padure. Mergeam abatuta, mai mult din virtutea inertiei prin nisipul greu si fin de sub pinii inalti. totul tacea in jurul meu iar eu plangeam si radeam in hohote in strafundul meu, gandundu-ma la clipele traite adineaori pe plaja.
L-am strans de mana si i-am zambit. a inteles si El ca as fi vrut sa le arat tuturora ceea ce vazusem inainte. Dar nici cuvintele, nici o ilustrata, nici intreaga mea fiinta nu ar fi putut sa le spuna celor dragi mie nimic din ce mi-au vazut ochii, nimic din ce-am simtitatunci cand soarele a dat ultima reprezentatie pe malul oceanului.
am grabit pasul peste podul de lemn care ducea spre orasel. Luminile se aprinsesera deja in micile bungalow-uri. am mai privit o data in urma, darpinii inalti nu voiau sa-mi spuna nimic despre plaja care se ascundea dincolo de ei....
Cerul se intunecase de mult, vantul ne-a venit in intampinare...
Mirosea a ploaie..Dare mari de lumina despicau intunericul vazduhului. Aerul cale de seara de vara devenea tot mai umed.
Am stat la fereastra ascultand picaturile grele de ploaie care cadeau pe acoperis pana cand pe masuta pe care-o zaream afara, cestile de cafea lasate in dezordsine de dimineata, au inceput sa pluteasca pe farfurioare.
Gandul mi-a zburat la apusul de adineaori...As fi vrut sa alerg din nou pe plaja ca de data asta sa pot privi furia dezlantuita a apelor sub ploaia calda de vara. Dar in final m-am abandonat in bratele lui calde si primitoare, auzindu-i soaptele de iubire printre picaturile de ploaie.
...A sunat ceasul demult..Lichidul cafeniu din ceasca de pe masa mi s-a scurs picatura cu picatura printe buze. Mi-am luat alene sacul ticsit de carti si am parasit camera calda si primitoare, lasand crainica de la TV. sa vorbeasca singura.
Vantul rece imi inteapa obrajii, zapada imi trosneste sub talpi. Nici macar nu s-a luminat bine de ziua. Ma strecor printre cladirile obosite si vechi, pe langa oamenii grabiti...
In curtea catedralei, zambesc vazand ca am onoarea sa imi las urmele pasilor marunti pe zapada imaculata si stralucitoare.
Uff...ce grea si mare este usa pe care trebuie sa o deschid in fiecare dimineata pentru a intra la cursuri...De-ar veni odata vara......