*

Nu știu ce m-a trezit, să fi fost scrâșnetul produs de tren la intrarea în gară sau instinctul ce funcționează chiar și în somn. Adormisem și se făcuse deja dimineață, simțeam mirosul împuțit de tren întorcându-mi stomacul pe dos, mirosul ăla greu imprimat în banchetele scorojite, transpirație și mizerie până si pe barele de fier, mii și mii de atingeri lăsând urme pe ele. Și totuși iubesc să merg cu trenul. Mi-am căutat repede bagajele. Geanta era încă sus, slavă domnului că nu s-a întâmplat nimic, iar rucsacul îl folosisem pe post de pernă. Habar nu aveam unde eram dar nu mai conta. Poate că există un motiv în toate, hazardul își merită renumele și, oricum, de undeva tot trebuia să încep.
Am deschis fereastra lăsând aerul rece să intre și o dată cu el și zgomtul de afară. O gară mică de oraș de provincie, o clădire nerenovată de pe timpul lui Ceaușescu, cărămizi roșii, un chioșc cu dulciuri alături de cel cu ziare, oameni rebegiți de frig, câini, porumbei. Cred că dacă nu aș fi văzut porumbeii ciugulind, nu pot să îmi dau seama ce, nu m-aș fi hotărât să cobor atunci. Mi s-a părut un semn bun. Mi-am târât repede bagajele pe hol de teamă să nu rămân în tren și am reușit să cobor înainte de fluierul de plecare.
Era frig în dimineața aia, și ceața ascunzând contururile peisajului străin. Și burnița moale. Cat as fi vrut să mă vezi așa curajoasă și dreaptă, nu mă credeai când spuneam că o să plec, că nu mai puteam trăi cu ghemul greu din stomac, cu teama continuă, degeaba mă țineai în brațe strâns și îmi spuneai să mă liniștesc, ‘O să treacă totul, o să uiți’, ‘Nu mai reziist, nu le mai supooort nici măcar privirile’, strigam printre lacrimi. Îți spuneam că te iubesc, că te iubesc până la durere, că numai tu poți să mă înțelegi, îți repetam obsesiv că te iubesc și că știu că o să mă ierți, îți luam obrajii în palme și te priveam adânc până la alunecare, până la pierdere.

*

Acum, când a trecut atâta timp, mă uit la acele clipe ca la un film, mă văd mergând pe străzi și mai târziu intrând într-un bărulet , strângându-mă în jurul unei cafele, agățându-mă de căldura ce mi se transmitea prin palme până în stomac și de acolo în tot corpul. Mă vedeam zâmbind cu inima usoară tuturor, nu mă deranjau fețele de masă boțite și pătate, scaunele îmbrăcate într-un material roșu obosit, chelnerița care părea să își mărească salariul și pe alte căi, mă uitam la sutienul negru ce i se zărea pe sub bluza albă ca o uniformă a chelnerițelor de provincie, fusta scurtă și strâmtă pe un corp slab amintindu-mi de al unui caine crescut la colț de piață. M-am întors în locul ăla, știi, m-am angajat acolo, nu a contat niciodată ce lucrez cu adevărat. Mă hrăneam doar cu prezentul, cu fiecare pas urmat apoi de încă unu și încă unu pe un caldarâm pustiu dar sigur.

*