A R M O N I I L E P I E T R E I

C e r u l plumburiu se prelinse peste c r ă p ă t u r a munților din a p r o p i e r e. Soarele șui, amețit de pâcle se încăpățâna să-și aburce mănunchiul palid de lumină, prin coroanele livezilor. Nici nu știai ce respira în sihla prăvălită printre bolovani și stânci uriașe, de parcă ar fi vrut să se ascundă. Un porc mistreț buiac și flămând, cu râtul brăzdând prundișuri silicoase?
Un urs hămesit? O ciută ghemuită-n poala ierburilor tremurând dimpreună? Un râs? Sau un purcoi de ghebe strivite de frigul opac, ce-și clănțănea făptura prin coaja copacilor zburliți. În luminișuri umbrele muriseră de luni de zile. Cine și-ar mai fi putut permite o brumă de umbră în păcătoșenia asta de întunecime? Te-ai fi putut întreba. Dar de ce să te întrebi? Nu era de ajuns că-ți pocneam tâmplele de borțoșenia tăcerii, de urâciunea singurătății? Și cât te-ai mai fi bucurat, dacă ai fi putut vedea măcar niște licurici. Înghețaseră sau muriseră prin locuri nevăzute. Aidoma zburătoarelor, care nici măcar chircite nu-și mai ferăstruiau văzduhul dintre ramurile încremenite hieratic. Și cât mi-ași fi dorit o aripă. … Cu sângele bușind în timpanele încremenite-ntre fușteii scărițelor îmi rostogoleam tigva în căutarea clipei ce s-ar fi putut pogorî în iarba pleșuvită de vânturi. Nimic. Nici un vreasc putrezit, nici o creangă scofâlcită de vremi nu-și permitea să-și părăsească locul, tăind ca un cuțit în aer, tăcere. Unde erau? Și ce căutam eu printre brusturi și ferigi, cu ochi de căpcăun însetat și cu mâini zdrelite de atâta dorință? N-aș fi putut să-mi răspund. Doar gângăniile-și făceau datoria, molfăind rășina din scoarța copacilor, doar doar mi-ar fi acoperit trupul golit de așteptări și umplut de foame. Unghiile mi se crăpaseră. Degetele-mi sângerau. Și carnea-mi tremura printre printre tulpinile aspre și reci, izbindu-mi cu furie mersul dezordonat, dezarticulat. Și pământul mi se părea tot mai aproape. N-avea rost să-l mai frământ cu brațele amorțite. Nu existau nici bulbi, nici măcriș, nici măcar ciuperci otrăvitoare. Doar mușchi aspru și rătăcit, care păta din când în când grohotișul calcaros de sub poalele pădurii, ce și le ținea lungi, până la pământ ca o văduvă perenă și tristă. M-am lăsat pradă litierei dintr-un căuș stâncos și-am adormit.
Se făcea că venise mama să-mi mângâie fruntea rece, tot mai rece și mai rece…