O iubisem.Era o vreme cand mi-as fi dat viata fara nici o clipita de ezitare...Fusese acea vreme in care iubirea era iubire,iar totul nu era mai mult decat oglindirea iubirii mele...
Acum stau gandindu-ma cat de departe este ea de mine.Imi pare ca suntem despartiti de o mie de ani si de milioane de kilometri...Stiu insa ca adevarul ma pravaleste in cea mai adanca dintre simtirile mele personale:este inca in orasul meu,este inca in aceeasi secunda cu mine,si este inca la mai putin de o jumatate de ora de mers cu metroul...Totul este atat de anapoda...una simti,alta este,intre ele nu zace decat o fiinta ce nici macar nu a vrut vreodata sa iti apartina.Seducatoare aberatie,frumoasa icoana a gandurilor mele...zambetul mi se sparge acum undeva in departarea noptii printre copacii abandonati de lumina...Zac pe geamul meu propriu cu ghearele trecandu-mi prin parul obosit de atata trafic fara importanta...Atata tacere poate fi afara si atata haos printre gandurile mele.Simt ca sunt undeva atat de aproape de niciodata,simt cum atat de aproape am fost noi doi,dar niciodata indestul...
Ce sens mai are acum pravalirea de secunde intr-o speranta stearpa si intr-o amintire diabetica siropoasa?!Ce sens mai are ratacirea mea printre irealitati si vise adormite,si ce sens mai exista in tot ce ochii mei mai pot intrezari prin intuneric?!Prea straini suntem acum unul de altul,prea necunoscuti am fost atunci propriilor noastre persoane.Macar daca in ultima secunda am fi in stare sa ne intelegem trecutul,macar nu ar fi fost in zadar noaptea asta ipocrita...Simt cum suntem atat de despartiti de milenii si milioane de mile si kilometri,incat eu as fi parca in cel mai indepartat colt al universului,iar ea undeva in al sau centru improscandu-l cu lumina sa disperata...
Nici macar nu-si mai are grandoarea de odinioara...Cum ar mai putea-o avea,cand tot ce mai cunosc despre ea este ca a existat odata.Tot ce imi mai spune cate ceva despre ea,sunt amintirile mele,acum atat de ireale si incetosate.Patetica stare de melancolie,patetica innoptare cade peste gandurile mele si mi le imbraca in nepasare.Nu sunt trist,dar sunt undeva la mijlocul drumului dintre tristete si melancolie.Doar actualizez o mai veche problema a simtirii mele,doar acum realizez ca inca suntem in acelasi oras al singuratatii.Si cum s-ar fi putut intampla oare totul decat astfel?!Se putea oare atasa un alt final micii noastre drame?Ceea ce stiu este ca suntem intr-adevar pierduti si despartiti de un zid ce opreste vederea dincolo de adevaruri,tot ce stiu este ca desi am putea fi in vagoane de metrou alaturate,nu o vom sti niciodata,si desi nu suntem decat la o jumatate de ora distanta unul de altul,intotdeauna mie asta mi se va parea o infinitate intreaga...